miercuri, 16 decembrie 2009

cuvinte de aur [ tineri la rascruce]

Căderea omului


Leonardo da Vinci, pictorul acesta mare a găsit de cuviinţă să picteze Cina cea de Taină, luând modele… Şi a fost foarte greu să găsească modele pentru apostoli. Pe Iisus l-a găsit foarte repede, adică tânărul (modelul) care să arate cu faţa blândă, stând la masă. Desigur, câteva luni, aproape un an a durat până ce a pictat chipul lui Iisus. Dar icoana nu se sfârşea. De ce? Pentru că nu-l găsea pe omul după care să-l picteze pe Iuda. A umblat prin taverne, prin cârciumi, pe sub poduri, prin canale, doar-doar o găsi unul care să arate la faţă în felul acesta, care să exprime toată viclenia, toată nemernicia, toată prostia, tot, tot.

În sfârşit, a găsit unul. Cu câţiva gologani sau o ţuică, ce i-o fi dat, a acceptat şi venea zilnic şi stătea pe scaun şi el îl tot picta în icoană. La un moment dat, după câteva zile, a văzut că omul pe care-l căutase atâta timp plângea. Şi s-a mirat: cum un nemernic, un beţiv (cine ştie câte rele făcuse), cum de plângea acesta? Şi l-a întrebat: ”De ce plângi?”. Şi n-a vrut să spună. Dar până la urmă i-a spus: ”Pictore, acum doisprezece ani, tot eu am stat pe scaunul acela când l-ai pictat pe Hristos”. Auziţi, cum decăzuse el; tot el fusese model şi pentru Hristos şi acum era model şi pentru Iuda. Aşa ajunsese, în halul acesta ajunsese; şi dându-şi seama, stând aşa pe scaun cum îl punea pictorul să stea, cu punga în mână şi gata să plece, cum e în icoană, i-a venit să plângă.

Va să zică, distanţa dintre bine şi rău, dintre lumină şi întuneric e foarte mare. Dar trecerea noastră în lumină sau în întuneric, urcuşul nostru către bine sau coborâşul nostru către rău, este o distanţă foarte mică… Ne stă în putere să alegem binele sau răul, să alegem Sfânta Liturghie sau somnul, să alegem postul sau îmbuibarea, să alegem rugăciunea sau discoteca, să alegem înjurătura sau Psaltirea…