Sfântul Siluan Athonitul – Despre Har
N-am adus în mănăstire decât păcatele
mele şi nu ştiu de ce Domnul mi-a dăruit, pe când eram încă tânăr
începător, atât de mult har al Sfântului Duh, că sufletul şi trupul
meu erau pline de har, şi harul era ca la mucenici, şi trupul meu dorea
să sufere pentru Hristos.
Nu cerusem de la Domnul
pe Duhul Sfânt: nici nu şti am că este Duh Sfânt, cum vine şi ce
lucrează El în suflet, dar acum scriu cu bucurie despre aceasta.
O, Duhule Sfinte, drag
eşti Tu sufletului! Nu e cu putinţă să Te descriu, dar sufletul cunoaşte
venirea Ta şi Tu dai pace minţii şi dulceaţă inimii.
Domnul spune: „învăţaţi
de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă
sufletelor voastre” [Mt. 11, 29]. Aceasta o spune Domnul despre Duhul
Sfânt: căci numai în Duhul Sfânt îşi găseşte sufletul odihna
desăvârşită.
Fericiţi suntem noi,
creştinii ortodocşi, pentru că mult ne iubeşte Domnul şi ne dă harul
Duhului Sfânt şi în Duhul Sfânt ne dă să vedem slava Lui. Dar ca să
păstrăm harul, trebuie să iubim pe vrăjmaşi şi să mulţumim lui
Dumnezeu pentru toate întristările.
Domnul a chemat la
pocăinţă un suflet păcătos, şi acest suflet s-a întors spre Domnul, şi
El 1-a primit cu milostivire şi i S-a arătat lui. Domnul e foarte
milostiv, sme rit şi blând. După mulţimea bunătăţii Lui, El nu şi-a
adus aminte de păcatele sufletului, şi sufletul L-a iubit până la capăt
şi se avântă spre El cum zboară pasărea din colivia ei strâmtă spre
tufişurile înverzite.
Sufletul acestui om a
cunoscut pe Dumnezeu, un Dumnezeu milostiv, mărinimos şi dulce, şi L-a
iubit până la sfârşit şi după mulţimea dogorii iubirii e atras nesăturat
spre El, pentru că harul Domnului e nesfârşit de dulce şi el încălzeşte
mintea, inima şi tot trupul neputincios.
Şi
dintr-o dată sufletul pierde acest har al Domnului; şi atunci el se
gândeşte: „Trebuie să fi întristat pe Stăpânul. Voi cere mila Lui, poate
îmi va da din nou acest har, pentru că sufletul meu nu mai doreşte
nimic din această lume decât pe Domnul”. Iubirea Domnului e atât de
arzătoare încât o dată ce a gustat-o, sufletul nu mai doreşte nimic
altceva, şi dacă o pierde sau dacă harul slăbeşte, ce fel de rugăciuni
nu va înălţa atunci sufletul către Dumnezeu dorind să afle din nou
harul Lui. Astfel, Cuviosul Serafim din Sarov a stat în genunchi pe o
stâncă, zi şi noapte, vreme de trei ani de zile, rugând pe Dumnezeu să
aibă milă de el, păcătosul, pentru că sufletul lui cunoscuse pe Domnul
şi gustase harul Lui şi L-a iubit până la sfârşit.
Sufletul care a cunoscut
pe Domnul e atras spre El de iubire, şi dogoarea acestei iubiri nu-i
îngăduie să-L uite nici ziua, nici noaptea, nici măcar pentru o singură
secundă. Iar dacă noi iubim atât de puţin pe Domnul şi sufletul nostru
năzuieşte atât de arzător spre El, atunci cine va descrie plinătatea
iubirii Maicii Domnului pentru Fiul şi Dumnezeul ei?
„Spune-ne, Preacurată, cum îl iubeai pe Fiul şi Domnul Tău şi care au fost rugăciunile Tale când Fiul Tău s-a înăl ţat la cer?”
Nu putem înţelege aceasta.
Domnul iubeşte sufletul
fericit care păzeşte curăţia su fletească şi trupească şi-i dă harul
Duhului Sfânt, şi acest har leagă sufletul să iubească pe Dumnezeu atât,
încât din pricina dulceţei Duhului Sfânt el nu se mai poate rupe de
Dumnezeu şi nesăturat năzuieşte spre El, pentru că iubirea lui
Dumnezeu nu are sfârşit; deşi cunosc un om pe care Domnul Cel Milostiv
1-a cercetat cu harul Său şi, dacă l-ar fi întrebat pe el Domnul: „Vrei
să-ţi dau un har mai mare?”, sufletul care e neputincios în trup ar fi
spus: „Doamne, Tu vezi că dacă e mai mare, nu-1 sufăr şi mor!”. Omul nu
poate să poarte plinătatea harului; aşa pe Tabor, ucenicii lui Hristos
au căzut cu faţa la pământ din pricina slavei Domnului.
In fiecare zi, hrănim
trupul nostru şi respirăm aer ca el să trăiască. Dar pentru suflet avem
nevoie de Domnul şi de harul Duhului Sfânt, fără de care sufletul
moare. Aşa cum soarele încălzeşte şi învie florile câmpului şi ele se
întorc spre el, aşa şi sufletul care iubeşte pe Domnul este atras spre
El şi-şi găseşte fericirea în El, şi în marea lui bucurie vrea ca în
toţi oamenii să fie aceeaşi fericire. Domnul ne-a făcut ca să locuim
veşnic în cer împreună cu El în iubire.
Slavă Domnului şi
milostivirii Sale! El ne-a iubit atât de mult, încât ne-a dat pe Duhul
Sfânt, Care ne învaţă tot binele şi ne dă puterea de a birui păcatul.
După mulţimea milostivirii Sale, Domnul ne dă harul şi noi trebuie să-1
păstrăm cu tărie ca să nu-1 pierdem, fiindcă fără har omul e orb
duhovniceşte. Orb este cel ce adună comori în această lume: aceasta
înseamnă că sufletul lui nu cunoaşte pe Duhul Sfânt, nu ştie cât e de
dulce şi de aceea e înrobit pământului.
Dar cine a cunoscut
dulceaţa Duhului Sfânt, acela ştie că ea întrece neasemănat toate şi nu
mai poate fi înrobit de nimic pe pământ. E înrobit numai de iubirea
Domnului, îşi găseşte odihna în Dumnezeu şi se bucură şi plânge pentru
oameni, că n-au cunoscut toţi pe Domnul şi îi este milă de ei.
Când
sufletul este în Duhul Sfânt, el este plin şi nu mai tânjeşte după
cele cereşti, pentru că împărăţia cerurilor este înăuntrul nostru [Le
17, 21], fiindcă Domnul a venit şi s-a sălăşluit întru noi [In 14, 23].
Dar dacă sufletul pierde harul, atunci el tânjeşte după cele cereşti şi
cu lacrimi îl caută pe Domnul.
Înainte de a fi atins de
har, omul trăieşte gândind că totul e bine şi în bună rânduială în
sufletul lui; dar când harul îl cercetează şi locuieşte în el, atunci se
vede pe sine cu totul altfel, iar când harul îl părăseşte din nou,
numai atunci îşi dă seama în ce mare nenorocire se găseşte.
Un fiu de împărat a
plecat departe la vânătoare şi, pierzându-se în codrul des, nu s-a mai
putut întoarce la palatul său. Multe lacrimi a vărsat căutând calea, dar
nu a găsit-o. Pierdut în codrul sălbatic, el tânjea după împăratul,
tatăl Iui, şi după împărăteasa, maica lui, după fraţii şi surorile lui.
Cum să trăiască el, fiul de împărat, într-un codru sălbatic şi des?
Hohotea cu amar, gândindu-se la viaţa sa de altădată în palatul tatălui
său şi suspina cu putere după mama sa.
Aşa, şi mai mult încă, se întristează şi tânjeşte sufletul atunci când pierde harul.
Când preafrumosul Iosif a
fost vândut rob egiptenilor de fraţii săi într-o ţară străină
îndepărtată, el plângea nemângâiat după tatăl său; şi când a văzut
mormântul Rahilei, mama lui, a hohotit cu amar şi a zis: „Mama mea, vezi
oare că sunt dus în robie într-o ţară îndepărtată?”
Aşa, şi mai mult încă,
se chinuie şi tânjeşte sufletul care a pierdut harul Duhului Sfânt şi a
fost dus în robie de gândurile cele rele.
Dar cine nu cunoaşte
harul, acela nici nu-1 caută. Şi aşa, lumea s-a alipit de pământ şi
oamenii nu ştiu că nimic de pe pământ nu poate înlocui dulceaţa Duhului
Sfânt.
Cocoşul de la ţară
trăieşte într-o mică ogradă mulţumit cu soarta lui. Dar vulturul care
zboară în înălţimi şi vede de sus depărtările azurii, cunoaşte multe
ţări, a văzut păduri şi câmpii, râuri şi munţi, mări şi oraşe; dacă
însă îi tai aripile şi-1 pui să trăiască împreună cu cocoşul în ograda
de la ţară, cât de mult îi vor lipsi cerul albastru şi stâncile pustii!
Aşa şi sufletul, când este părăsit de harul pe care 1-a cunoscut, e nemângâiat în nimic şi nu-şi găseşte odihna.
Domnul „nu ne-a lăsat
orfani”, ca o mamă iubitoare care nu-şi lasă orfani copiii, ci ne-a dat
Mângâietor pe Duhul Sfânt [In 14,16-18] şi El ne atrage nesăturat
să iubim pe Dumnezeu şi să tânjim după El, şi cu lacrimi îl caut ziua şi
noaptea.
O, cât de rău îi este
sufletului când pierde harul şi în- drăznirea; atunci în plânsul inimii
strigă după Dumnezeu: „Când voi vedea iarăşi pe Domnul şi mă voi desfăta
de pacea şi iubirea Lui?”
De ce te tângui, suflete al meu, şi verşi lacrimi? Sau ai uitat ce a făcut Domnul pentru tine, cel vrednic de toată pedeapsa?
Nu, n-am uitat ce mare
milă a revărsat asupra mea Domnul şi-mi aduc aminte de dulceaţa harului
Duhului Sfânt şi cunosc iubirea Domnului şi cât de dulce este ea
sufletului şi trupului.
De ce lăcrimezi,
suflete, dacă cunoşti pe Stăpânul şi negrăita Lui milostivire faţă de
tine? Ce mai vrei de la Stăpânul, Care ţi-a arătat o milă atât de mare?
Sufletul meu vrea să nu
mai piardă nicicând harul Domnului, căci dulceaţa Lui atrage sufletul
meu să iubească neîncetat pe Ziditorul lui.
Când
harul se împuţinează în suflet, atunci el cere iarăşi de la Domnul mila
pe care a cunoscut-o. Atunci sufletul se frământă pentru că îl chinuie
gândurile rele şi caută ocrotire la Domnul, Ziditorul său, şi-L roagă
să-i dea duh smerit, ca harul să nu mai părăsească sufletul, ci să-i
dea puterea de-a iubi neîncetat pe Tatăl său Cel Ceresc. Domnul îşi
retrage adeseori harul Lui de la suflet şi prin aceasta povăţuieşte cu
milostivire şi înţelepciune sufletul, pentru care în mari chinuri şi-a
întins braţele pe cruce, ca el să fie smerit. El lasă sufletul să-şi
arate alegerea liberă în lupta cu vrăjmaşii noştri, dar prin el însuşi
sufletul e lipsit de putere pentru a-i birui şi, de aceea, sufletul meu
e trist şi tânjeşte după Domnul şi îl caută cu lacrimi.
Doamne, Tu vezi cât de
neputincios e sufletul meu fără harul Tău, şi că nu are nicăieri odihnă.
Tu, dulceaţa noastră, Tatăl nostru Cel Ceresc, dă-ne puterea de a Te
iubi, dă-ne frica Ta sfântă, aşa cum tremură şi Te iubesc heruvimii.
Tu, Lumina noastră,
luminează sufletul ca el să Te iubească nesăturat. Tu retragi harul Tău
de la mine, pentru că sufletul meu nu rămâne totdeauna în smerenie, dar
Tu vezi cât sunt de trist şi cum Te rog: „Dă-mi mie smeritul Duh Sfânt”.
Prin el însuşi omul este lipsit de puterea de a împlini poruncile lui
Dumnezeu, de aceea s-a zis: „Cereţi şi vi se va da” [Mt 7, 7]. Dacă nu
cerem, ne chinuim pe noi înşine şi ne lipsim de harul Duhului Sfânt;
fără har însă, sufletul se tulbură mult, pentru că nu înţelege voia lui
Dumnezeu. Pentru a avea harul, omul trebuie să fie înfrânat în toate: în
mişcări, în cuvinte, în priviri, în gânduri, în hrană. Şi oricui se
înfrânează îi vine în ajutor învăţătura din cuvântul lui Dumnezeu, care
spune: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul ce iese
din gura lui Dumnezeu”
Cuvioasa Măria
Egipteanca a luat de la Sfântul Zosima numai puţină linte cu degetul şi
a zis: „îmi e de ajuns aceasta, cu harul lui Dumnezeu”. Trebuie să te
obişnuieşti să mănânci cât mai puţin cu putinţă, dar aceasta cu
judecată, atât cât îţi îngăduie munca ta. Măsura înfrânării tre buie
să fie aceea ca după masă să dorim să ne rugăm.
Domnul ne iubeşte mai
mult decât iubeşte o mamă pe copiii ei şi ne dă în dar harul Duhului
Sfânt, dar noi trebuie să-l păzim cu tărie, pentru că nu e nenorocire
mai mare decât faptul de a-1 pierde. Când sufletul pierde harul, el se
mâhneşte tare şi se gândeşte: „Trebuie că l-am întristat pe Stăpânul”.
în aceste minute de întristare, sufletul e ca şi cum a căzut din cer pe
pământ şi vede toate întristările de pe pământ. Ah! Cum roagă atunci
sufletul pe Domnul să-i dea din nou harul Său. Această tânjire după
Dumnezeu nu poate fi descrisă. Sufletul care a gustat dulceaţa
Duhului Sfânt n-o poate uita; el însetează ziua şi noaptea şi se avântă
nesăturat spre Dumnezeu. Cine va descrie dogoarea iubirii sale pentru
Dumnezeu pe Care sufletul 1-a cunoscut ca Părintele său Ceresc? Sufletul
nu va avea nici un minut de răgaz pe pământ, până când Domnul nu-i va
da harul Său.
Sufletul care a pierdut
harul tânjeşte după Stăpânul şi plânge ca Adam după izgonirea din rai.
Şi nimeni nu-l poate mângâia atunci afară de Dumnezeu. Lacrimile lui
Adam erau mari şi ele udau ca nişte pârâiaşe faţa, pieptul şi pământul
de sub picioarele lui, şi suspinele lui erau adânci şi puternice ca
foalele unei fierării: „Doamne, Doamne — se tânguia el — ridică-mă
iarăşi în rai!”
Sufletul lui Adam era
desăvârşit în iubirea lui Dumne zeu şi cunoştea toată dulceaţa raiului,
dar era încă lipsit de experienţă, de aceea el n-a depărtat ispita
Evei, cum a depărtat ispita soţiei sale mult încercatul Iov [Iov 2,
9-10].
Ce vrei tu, suflete al meu, şi pentru ce te întristezi şi verşi lacrimi?
Sunt întristat pe
Stăpânul, că e atât de multă vreme de când nu L-am văzut şi nimeni nu
mângâie plânsul meu după El. El mi-a dat să cunosc mila Lui şi aş vrea
ca El să rămână totdeauna întru mine.
Când nu l-a văzut de
multă vreme, mama plânge după fiul iubit şi spune: „Unde eşti tu,
copilul meu preaiubit?” Dar iubirea de mamă nu e nimic faţă de iubirea
lui Dumnezeu, atât de mare şi de nesăturată este. Când sufletul este
plin de iubirea lui Dumnezeu, atunci de bucuria măsurată se întristează
şi se roagă cu lacrimi pentru toată lumea, ca toţi oamenii să cunoască
pe Stăpânul şi Tatăl lor ceresc, şi nu cunoaşte odihnă şi nici nu vrea
odihnă câtă vreme nu se desfată toţi de harul iubirii Lui.
Sufletul meu tânjeşte
după Tine şi nu Te poate găsi. Tu vezi, Doamne, cât de atras este el şi
plânge căutând harul Tău. A fost voia Ta să mi-l dai şi tot voia Ta a
fost să-l iei de la mine. Când nu-l cunoşteam, nu-l puteam cere aşa. Şi
cum puteam cere ceea ce nu cunoşteam? Dar mă rog Ţie şi îl cer, pentru
că sufletul meu Te-a cunoscut şi s-a îndulcit de Duhul Tău Cel Sfânt şi
Te-a iubit pe Tine, Ziditorul lui.
Tu
ai dat harul Tău Sfinţilor Tăi şi ei Te-au iubit până la capăt şi au
dispreţuit cele lumeşti, pentru că dulceaţa iubirii Tale nu mai lasă loc
pentru a iubi pământul şi frumuseţea acestei lumi, pentru că ele nu
sunt nimic faţă de harul Tău. O, cât de neputincios e sufletul meu şi
n-are putere să zboare spre Domnul şi să stea înaintea Lui cu smerenie
şi “să plângă ziua şi noaptea. Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu,
Ziditorul şi Ta tăl său Ceresc, nu mai poate avea odihnă pe pământ. Şi
sufletul se gândeşte: „Când mă voi arăta Domnului, mă voi ruga
milostivirii Lui pentru tot neamul cel creştinesc.” Dar, în acelaşi
timp, se gândeşte:
„Când voi vedea Faţa Lui iubită, de bucurie nu voi pu tea spune nimic, pentru că de multă iubire omul nu poate grăi nimic.”
Şi iarăşi se gândeşte:
„Mă voi ruga pentru
întreg neamul omenesc, ca toţi oa menii să se întoarcă la Domnul şi
să-şi afle odihna întru El, pentru că iubirea lui Dumnezeu vrea ca toţi
să se mântuiască.
Păstraţi harul lui
Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine, după Dumnezeu,
totul e plin de dragoste şi bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu şi
merge ca printr-o grădină minunată în care trăieşte Domnul şi Maica
Domnului. Lipsit de har, omul nu e decât pământ păcătos, dar cu harul
lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte îngerilor. îngerii slujesc lui
Dumnezeu şi îl iubesc prin mintea lor; tot aşa şi omul e după minte ca
un înger.
Fericiţi cei care ziua
şi noaptea se îngrijesc să placă Domnului ca să se facă vrednici de
iubirea Lui; ei cunosc prin experienţă şi simt harul Duhului Sfânt.
Harul nu vine aşa încât
sufletul să nu-l cunoască şi, când pierde harul, sufletul tânjeşte cu
putere după el şi-l caută cu lacrimi. Dacă nişte părinţi şi-ar pierde
copilul preaiubit, cum l-ar mai căuta peste tot ca să-l găsească! Dar
sufletul care iubeşte pe Dumnezeu îl caută pe Domnul cu mult mai multă
nelinişte şi putere, aşa încât nu-şi poate aduce aminte nici de
părinţi, nici de cei dragi.
Slavă Domnului că ne dă
să înţelegem venirea harului şi ne învaţă să cunoaştem pentru ce vine
harul şi pentru ce se pierde. Sufletul celui ce păzeşte toate poruncile
va simţi întotdeauna harul, chiar dacă e puţin. Dar el se pierde uşor
pentru slava deşartă, pentru un singur gând de mândrie. Putem să postim
mult, să ne rugăm mult, să facem mult bine, dar dacă pentru aceasta vom
cădea în slavă deşartă, vom fi asemenea unui chimval care răsună, dar
înăuntru e gol [1 Co 13, 1]. Slava deşartă face sufletul gol pe
dinăuntru şi e nevoie de multă experienţă şi de o îndelun gată luptă
pentru a o birui. în mănăstire am cunoscut din experienţă şi din
Scripturi vătămarea slavei deşarte, şi acum, ziua şi noaptea, cer de la
Domnul smerenia lui Hristos. Aceasta e o ştiinţă mare şi neîncetată.
Războiul nostru e şi
crud, şi greu, şi totodată simplu. Dacă sufletul iubeşte smerenia, el
sfărâmă toate cursele vrăjmaşilor noştri şi ia toate întăriturile lor.
În lupta noastră duhovnicească trebuie să ne uităm de asemenea cu
grijă să nu ne lipsească muniţiile şi proviziile. Muniţiile sunt
această smerenie a noastră, iar proviziile sunt harul dumnezeiesc; dacă
le pierdem, duşmanii ne biruiesc.
Războiul e crâncen, dar
numai pentru cei mândri: pen tru cei smeriţi, dimpotrivă, el este uşor,
pentru că ei îl iubesc pe Domnul, iar El le dă o armă puternică: harul
Duhului Sfânt, de care vrăjmaşii noştri se tem, fiindcă îi arde cu
focul lui.
Iată o cale scurtă şi
uşoară spre mântuire: Fii ascultător, înfrânat, nu osândi, păzeşte-ţi
mintea şi inima de gândurile cele rele şi gândeşte că toţi oamenii sunt
buni şi Domnul îi iubeşte. Pentru acest gând smerit, harul Duhului Sfânt
va via întru tine şi vei zice: „Milostiv este Domnul!”
Dar dacă osândeşti,
murmuri şi-ţi place să-ţi faci voia, atunci chiar dacă te rogi mult,
sufletul tău sărăceşte şi spui: „Domnul m-a uitat”. Dar nu Domnul te-a
uitat pe tine, ci tu ai uitat că trebuie să te smereşti, şi pentru
aceasta harul lui Dumnezeu nu viază în sufletul tău; el intră însă cu
uşurinţă în sufletul smerit şi îi dă pacea şi odihna în Dumnezeu. Maica
Domnului a fost mai smerită decât toţi şi de aceea o preamăresc cerul şi
pământul; şi oricine se smereşte va fi preamărit de Dumnezeu şi va
vedea slava Domnului.
Duhul Sfânt este dulce
şi plăcut pentru suflet şi trup. El ne dă să cunoaştem iubirea lui
Dumnezeu, şi iubirea aceasta este de la Duhul Sfânt.
Lucru minunat: prin
Duhul Sfânt omul cunoaşte pe Domnul, Ziditorul lui; şi fericiţi cei ce
slujesc Lui, pentru că El a zis: „Acolo unde sunt Eu, va fi şi
slujitorul Meu” şi „va vedea slava Mea” [In 12, 26; 17, 24].
Dacă încă aici pe pământ
e aşa, cu cât mai mult îl iu besc pe Domnul şi-L slăvesc în Duhul
Sfânt sfinţii în ceruri; şi iubirea aceasta e de negrăit.
Pentru ce însă ne
iubeşte atât de mult Domnul? Toţi suntem păcătoşi [Rm 3, 23], iar
„lumea întreagă în rău zace”, cum spune Ioan Teologul [1 In 5,19].
Pentru ce ne iubeşte deci?
Domnul însuşi este numai iubire [cf. 1 In 4,8].
Aşa cum soarele
încălzeşte tot pământul, aşa şi harul Duhului Sfânt încălzeşte sufletul
să iubească pe Domnul, iar el tânjeşte după El şi-L caută cu lacrimi.
Cum să nu te caut? Tu
te-ai arătat în chip neînţeles su fletului meu şi l-ai înrobit cu
iubirea Ta, şi harul Duhului Sfânt a desfătat sufletul meu şi e cu
neputinţă pentru el să-1 uite.
Cum să uităm pe Domnul,
când El este în noi? Apostolul a propovăduit noroadelor zicând: „Până
când Hristos va lua chip întru voi” [Ga 4,19].
O, dacă ar cunoaşte
toată lumea pe Hristos şi cât de mult ne iubeşte şi cât de dulce e
această iubire şi cum toate puterile cereşti se hrănesc din ea şi cum
toate viază prin Duhul Sfânt şi cum este preamărit Domnul pentru
pătimirile Lui şi cum îl slăvesc toţi sfinţii! Şi slava aceasta nu va
avea sfârşit.
Domnul Se bucură de
sufletul ce se pocăieşte întru smerenie şi îi dă harul Duhului Sfânt.
Ştiu cum un frate sub ascultare a primit pe Duhul Sfânt după şase luni
de mănăstire; alţii L-au primit după zece ani, iar alţii au trăit
patruzeci de ani şi chiar mai mult, înainte de a cunoaşte harul. Dar
nimeni n-a putut ţine acest har, pentru că nu suntem smeriţi.
Cuviosul Serafim [din
Sarov] avea douăzeci şi şapte de ani când a văzut pe Domnul; şi
sufletul său 1-a îndrăgit într-atât pe Dumnezeu, că s-a schimbat cu
totul de la dulceaţa Duhului Sfânt; mai târziu, înţelegând că acest har
nu mai era cu el, s-a dus în pustie şi a stat vreme de trei ani pe o
stâncă rugându-se: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”
Sufletul care a cunoscut
pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt se avântă spre El; amintirea Lui îl
atrage cu putere şi el uită lumea, iar când îşi aduce din nou aminte de
lume, doreşte fierbinte acelaşi har pentru toţi şi se roagă pentru
întreaga lume. Duhul Sfânt însuşi îl atrage să se roage ca toţi oamenii
să se pocăiască şi să cunoască pe Dumnezeu, cât de milostiv este.
Să ne smerim, fraţilor,
şi Domnul ne va iubi. Că Domnul ne iubeşte, o ştim după harul pe care
Domnul îl dă sufletului. Când harul e în suflet, fie şi numai puţin,
atunci sufletul iubeşte pe Domnul şi pe aproapele şi are pace întru
sine. Dar este o iubire încă şi mai mare, şi atunci sufletul uită lumea
întreagă.
Fericit cel ce nu pierde
harul lui Dumnezeu, ci se înalţă din putere în putere. Eu însă am
pierdut harul, dar Domnul a avut multă milă de mine şi, mi-a dat să
gust un har încă şi mai mare, după singură milostivirea Sa.
Neputincios este sufletul! Lipsiţi de harul dumnezeiesc, suntem asemenea dobitoacelor, dar prin har, omul e mare la Dumnezeu.
Oamenii pun mare preţ pe
ştiinţele pământeşti sau pe cunoştinţa împăraţilor pământeşti şi se
bucură dacă sunt împreună cu ei, dar
lucrul cu adevărat mare e a cunoaşte pe Domnul şi voia Sa.
Din toate puterile
voastre, fraţilor, smeriţi sufletele voastre, ca Domnul să le iubească
şi să le dea mila Sa. Dar el nu va rămâne în noi
dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi.
Prin Duhul Sfânt
sufletul meu a cunoscut pe Domnul şi de aceea îmi este uşor şi plăcut
să mă gândesc Ia El şi la lucrurile lui Dumnezeu; dar fără Duhul Sfânt
sufletul e mort, chiar dacă ar avea toată ştiinţa lumii.
Dacă
oamenii ar şti că există o ştiinţă duhovnicească, ar lepăda toate
ştiinţele şi tehnicile lor, şi ar vedea numai pe Domnul. Frumuseţea Lui
înrobeşte sufletul şi acesta este atras spre El, doreşte să fie veşnic
împreună cu El şi nu mai vrea nimic altceva. El se uită la toate
împărăţiile pământului ca la nişte nori care trec pe cer.
Domnul a zis: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl
este în Mine” şi: „voi în Mine şi Eu în voi” [In 14, 20]. Sufletul
nostru simte că Domnul este în noi, şi de aceea nu-L poate uita nici
măcar un minut.
Ce milă! Domnul vrea ca noi să fim în El şi în Tatăl.
Dar ce am făcut pentru
Tine, Doamne, sau cu ce Ţi-am plăcut, ca Tu să vrei să fii în noi şi
noi să fim întru Tine? Prin păcatele noastre noi te-am ţintuit pe cruce
şi Tu vrei ca noi să fim cu Tine? Cât de mare e mila Ta, şi eu o văd
revărsându-se peste mine. Sunt vrednic de iad şi de toate chinurile, dar
Tu mi-ai dat harul Duhului Sfânt.
Iar dacă Tu mi-ai dat
mie, păcătosului, să Te cunosc prin Duhul Sfânt, atunci Te rog, Doamne,
dă tuturor noroadelor să Te cunoască pe Tine.
Sfântul Siluan Athonitul,
Între iadul deznădejdei și iadul smereniei,
Ed. Deisis
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu