duminică, 4 ianuarie 2015

Despre Har

Sfântul Siluan Athonitul – Despre Har

Sf. Siluan, Palanga, Lit.
N-am adus în mănăstire decât păcatele mele şi nu ştiu  de ce Domnul mi-a dăruit, pe când eram încă tânăr înce­pător, atât de mult har al Sfântului Duh, că sufletul şi tru­pul meu erau pline de har, şi harul era ca la mucenici, şi trupul meu dorea să sufere pentru Hristos.
Nu cerusem de la Domnul pe Duhul Sfânt: nici nu şti­ am că este Duh Sfânt, cum vine şi ce lucrează El în suflet, dar acum scriu cu bucurie despre aceasta.
O, Duhule Sfinte, drag eşti Tu sufletului! Nu e cu putinţă să Te descriu, dar sufletul cunoaşte venirea Ta şi Tu dai pace minţii şi dulceaţă inimii.
Domnul spune: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi  smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” [Mt. 11, 29]. Aceasta o spune Domnul despre Duhul Sfânt: căci numai în Duhul Sfânt îşi găseşte sufletul odihna desă­vârşită.
Fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, pentru că mult  ne iubeşte Domnul şi ne dă harul Duhului Sfânt şi în Du­hul Sfânt ne dă să vedem slava Lui. Dar ca să păstrăm ha­rul, trebuie să iubim pe vrăjmaşi şi să mulţumim lui Dum­nezeu pentru toate întristările.
Domnul a chemat la pocăinţă un suflet păcătos, şi  acest suflet s-a întors spre Domnul, şi El 1-a primit cu milostivire şi i S-a arătat lui.    Domnul e foarte milostiv, sme­ rit şi blând. După mulţimea bunătăţii Lui, El nu şi-a adus aminte de păcatele sufletului, şi sufletul L-a iubit până la capăt şi se avântă spre El cum zboară pasărea din colivia ei strâmtă spre tufişurile înverzite.
Sufletul acestui om a cunoscut pe Dumnezeu, un Dum­nezeu milostiv, mărinimos şi dulce, şi L-a iubit până la sfârşit şi după mulţimea dogorii iubirii e atras nesăturat spre El, pentru că harul Domnului e nesfârşit de dulce şi el încălzeşte mintea, inima şi tot trupul neputincios.
Sf. Siluan icoanamicaŞi dintr-o dată sufletul pierde acest har al Domnului; şi  atunci el se gândeşte: „Trebuie să fi întristat pe Stăpânul. Voi cere mila Lui, poate îmi va da din nou acest har, pen­tru că sufletul meu nu mai doreşte nimic din această lume decât pe Domnul”. Iubirea Domnului e atât de arzătoare încât o dată ce a gustat-o, sufletul nu mai doreşte nimic altceva, şi dacă o pierde sau dacă harul slăbeşte, ce fel de rugăciuni nu va înălţa atunci sufletul către Dumnezeu do­rind să afle din nou harul Lui. Astfel, Cuviosul Serafim din Sarov a stat în genunchi pe o stâncă, zi şi noapte, vreme de trei ani de zile, rugând pe Dumnezeu să aibă milă de el, păcătosul, pentru că sufletul lui cunoscuse pe Domnul şi gustase harul Lui şi L-a iubit până la sfârşit.
Sufletul care a cunoscut pe Domnul e atras spre El de  iubire, şi dogoarea acestei iubiri nu-i îngăduie să-L uite nici ziua, nici noaptea, nici măcar pentru o singură secun­dă. Iar dacă noi iubim atât de puţin pe Domnul şi sufletul nostru năzuieşte atât de arzător spre El, atunci cine va descrie plinătatea iubirii Maicii Domnului pentru Fiul şi Dumnezeul ei?
„Spune-ne, Preacurată, cum îl iubeai pe Fiul şi Domnul Tău şi care au fost rugăciunile Tale când Fiul Tău s-a înăl­ ţat la cer?”
Nu putem înţelege aceasta.
Domnul iubeşte sufletul fericit care păzeşte curăţia su­ fletească şi trupească şi-i dă harul Duhului Sfânt, şi acest har leagă sufletul să iubească pe Dumnezeu atât, încât din pricina dulceţei Duhului Sfânt el nu se mai poate rupe de  Dumnezeu şi nesăturat năzuieşte spre El, pentru că iubi­rea lui Dumnezeu nu are sfârşit; deşi cunosc un om pe care Domnul Cel Milostiv 1-a cercetat cu harul Său şi, dacă l-ar fi întrebat pe el Domnul: „Vrei să-ţi dau un har mai mare?”, sufletul care e neputincios în trup ar fi spus: „Doamne, Tu vezi că dacă e mai mare, nu-1 sufăr şi mor!”. Omul nu poate să poarte plinătatea harului; aşa pe Tabor, ucenicii lui Hristos au căzut cu faţa la pământ din pricina slavei Domnului.
In fiecare zi, hrănim trupul nostru şi respirăm aer ca el  să trăiască. Dar pentru suflet avem nevoie de Domnul şi de harul Duhului Sfânt, fără de care sufletul moare. Aşa cum soarele încălzeşte şi învie florile câmpului şi ele se întorc spre el, aşa şi sufletul care iubeşte pe Domnul este atras spre El şi-şi găseşte fericirea în El, şi în marea lui bu­curie vrea ca în toţi oamenii să fie aceeaşi fericire.    Domnul ne-a făcut ca să locuim veşnic în cer împreună cu El în iubire.
Slavă Domnului şi milostivirii Sale! El ne-a iubit atât de mult, încât ne-a dat pe Duhul Sfânt, Care ne învaţă tot binele şi ne dă puterea de a birui păcatul. După mulţimea  milostivirii Sale, Domnul ne dă harul şi noi trebuie să-1 păstrăm cu tărie ca să nu-1 pierdem, fiindcă fără har omul e orb duhovniceşte. Orb este cel ce adună comori în aceas­tă lume: aceasta înseamnă că sufletul lui nu cunoaşte pe Duhul Sfânt, nu ştie cât e de dulce şi de aceea e înrobit pământului.
Dar cine a cunoscut dulceaţa Duhului Sfânt, acela ştie  că ea întrece neasemănat toate şi nu mai poate fi înrobit de nimic pe pământ. E înrobit numai de iubirea Domnu­lui, îşi găseşte odihna în Dumnezeu şi se bucură şi plânge pentru oameni, că n-au cunoscut toţi pe Domnul şi îi este milă de ei.
siluan5Când sufletul este în Duhul Sfânt, el este plin şi nu mai  tânjeşte după cele cereşti, pentru că împărăţia cerurilor este înăuntrul nostru [Le 17, 21], fiindcă Domnul a venit şi s-a sălăşluit întru noi [In 14, 23]. Dar dacă sufletul pierde harul, atunci el tânjeşte după cele cereşti şi cu lacrimi îl caută pe Domnul.
Înainte de a fi atins de har, omul trăieşte gândind că  totul e bine şi în bună rânduială în sufletul lui; dar când harul îl cercetează şi locuieşte în el, atunci se vede pe sine cu totul altfel, iar când harul îl părăseşte din nou, numai atunci îşi dă seama în ce mare nenorocire se găseşte.
Un fiu de împărat a plecat departe la vânătoare şi,  pierzându-se în codrul des, nu s-a mai putut întoarce la palatul său. Multe lacrimi a vărsat căutând calea, dar nu a găsit-o. Pierdut în codrul sălbatic, el tânjea după împăra­tul, tatăl Iui, şi după împărăteasa, maica lui, după fraţii şi surorile lui. Cum să trăiască el, fiul de împărat, într-un co­dru sălbatic şi des? Hohotea cu amar, gândindu-se la viaţa sa de altădată în palatul tatălui său şi suspina cu putere după mama sa.
Aşa, şi mai mult încă, se întristează şi tânjeşte sufletul  atunci când pierde harul.
Când preafrumosul Iosif a fost vândut rob egiptenilor de fraţii săi într-o ţară străină îndepărtată, el plângea ne­mângâiat după tatăl său; şi când a văzut mormântul Rahilei, mama lui, a hohotit cu amar şi a zis: „Mama mea, vezi oare că sunt dus în robie într-o ţară îndepărtată?”
Aşa, şi mai mult încă, se chinuie şi tânjeşte sufletul  care a pierdut harul Duhului Sfânt şi a fost dus în robie de gândurile cele rele.
Dar cine nu cunoaşte harul, acela nici nu-1 caută. Şi  aşa, lumea s-a alipit de pământ şi oamenii nu ştiu că nimic de pe pământ nu poate înlocui dulceaţa Duhului Sfânt.
Cocoşul de la ţară trăieşte într-o mică ogradă mulţumit  cu soarta lui. Dar vulturul care zboară în înălţimi şi vede de sus depărtările azurii, cunoaşte multe ţări, a văzut pă­duri şi câmpii, râuri şi munţi, mări şi oraşe; dacă însă îi tai aripile şi-1 pui să trăiască împreună cu cocoşul în ograda  de la ţară, cât de mult îi vor lipsi cerul albastru şi stâncile pustii!
Aşa şi sufletul, când este părăsit de harul pe care 1-a  cunoscut, e nemângâiat în nimic şi nu-şi găseşte odihna.
Domnul „nu ne-a lăsat orfani”, ca o mamă iubitoare  care nu-şi lasă orfani copiii, ci ne-a dat Mângâietor pe Du­hul Sfânt [In 14,16-18] şi    El ne atrage nesăturat să iubim pe Dumnezeu şi să tânjim după El, şi cu lacrimi îl caut ziua şi noaptea.
O, cât de rău îi este sufletului când pierde harul şi în- drăznirea; atunci în plânsul inimii strigă după Dumnezeu: „Când voi vedea iarăşi pe Domnul şi mă voi desfăta de pa­cea şi iubirea Lui?”
De ce te tângui, suflete al meu, şi verşi lacrimi? Sau ai  uitat ce a făcut Domnul pentru tine, cel vrednic de toată pedeapsa?
Nu, n-am uitat ce mare milă a revărsat asupra mea  Domnul şi-mi aduc aminte de dulceaţa harului Duhului Sfânt şi cunosc iubirea Domnului şi cât de dulce este ea sufletului şi trupului.
De ce lăcrimezi, suflete, dacă cunoşti pe Stăpânul şi  negrăita Lui milostivire faţă de tine? Ce mai vrei de la Stă­pânul, Care ţi-a arătat o milă atât de mare?
Sufletul meu vrea să nu mai piardă nicicând harul Dom­nului, căci dulceaţa Lui atrage sufletul meu să iubească neîncetat pe Ziditorul lui.
siluan_afonskiyCând harul se împuţinează în suflet, atunci el cere iarăşi de la Domnul mila pe care a cunoscut-o. Atunci su­fletul se frământă pentru că îl chinuie gândurile rele şi caută ocrotire la Domnul, Ziditorul său, şi-L roagă să-i dea  duh smerit, ca harul să nu mai părăsească sufletul, ci să-i dea puterea de-a iubi neîncetat pe Tatăl său Cel Ceresc. Domnul îşi retrage adeseori harul Lui de la suflet şi prin aceasta povăţuieşte cu milostivire şi înţelepciune sufletul, pentru care în mari chinuri şi-a întins braţele pe cruce, ca el să fie smerit. El lasă sufletul să-şi arate alegerea liberă în lupta cu vrăjmaşii noştri, dar prin el însuşi  sufletul e lipsit de putere pentru a-i birui şi, de aceea, sufletul meu e trist şi tânjeşte după Domnul şi îl caută cu lacrimi.
Doamne, Tu vezi cât de neputincios e sufletul meu fără harul Tău, şi că nu are nicăieri odihnă. Tu, dulceaţa noastră, Tatăl nostru Cel Ceresc, dă-ne puterea de a Te iubi, dă-ne frica Ta sfântă, aşa cum tremură şi Te iubesc heru­vimii.
Tu, Lumina noastră, luminează sufletul ca el să Te iubească nesăturat. Tu retragi harul Tău de la mine, pentru că sufletul meu nu rămâne totdeauna în smerenie, dar Tu vezi cât sunt de trist şi cum Te rog: „Dă-mi mie smeritul Duh Sfânt”. Prin el însuşi omul este lipsit de puterea de a împlini  poruncile lui Dumnezeu, de aceea s-a zis: „Cereţi şi vi se va da” [Mt 7, 7]. Dacă nu cerem, ne chinuim pe noi înşine şi ne lipsim de harul Duhului Sfânt; fără har însă, sufletul se tulbură mult, pentru că nu înţelege voia lui Dumnezeu. Pentru a avea harul, omul trebuie să fie înfrânat în toate: în mişcări, în cuvinte, în priviri, în gânduri, în hrană. Şi oricui se înfrânează îi vine în ajutor învăţătura din cuvân­tul lui Dumnezeu, care spune: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”
Cuvioasa Măria Egipteanca a luat de la Sfântul Zosima  numai puţină linte cu degetul şi a zis: „îmi e de ajuns aceasta, cu harul lui Dumnezeu”. Trebuie să te obişnuieşti să mănânci cât mai puţin cu putinţă, dar aceasta cu jude­cată, atât cât îţi îngăduie munca ta. Măsura înfrânării tre­ buie să fie aceea ca după masă să dorim să ne rugăm.
Domnul ne iubeşte mai mult decât iubeşte o mamă pe  copiii ei şi ne dă în dar harul Duhului Sfânt, dar noi tre­buie să-l păzim cu tărie, pentru că nu e nenorocire mai mare decât faptul de a-1 pierde. Când sufletul pierde ha­rul, el se mâhneşte tare şi se gândeşte: „Trebuie că l-am întristat pe Stăpânul”. în aceste minute de întristare, su­fletul e ca şi cum a căzut din cer pe pământ şi vede toate întristările de pe pământ. Ah! Cum roagă atunci sufletul pe Domnul să-i dea din nou harul Său. Această tânjire du­pă Dumnezeu nu poate fi descrisă.     Sufletul care a gustat dulceaţa Duhului Sfânt n-o poate uita; el însetează ziua şi noaptea şi se avântă nesăturat spre Dumnezeu. Cine va descrie dogoarea iubirii sale pentru Dumnezeu pe Care sufletul 1-a cunoscut ca Părintele său Ceresc? Sufletul nu va avea nici un minut de răgaz pe pământ, până când Domnul nu-i va da harul Său.
Sufletul care a pierdut harul tânjeşte după Stăpânul şi  plânge ca Adam după izgonirea din rai. Şi nimeni nu-l poate mângâia atunci afară de Dumnezeu. Lacrimile lui Adam erau mari şi ele udau ca nişte pârâiaşe faţa, pieptul şi pă­mântul de sub picioarele lui, şi suspinele lui erau adânci şi puternice ca foalele unei fierării: „Doamne, Doamne — se tânguia el — ridică-mă iarăşi în rai!”
Sufletul lui Adam era desăvârşit în iubirea lui Dumne­ zeu şi cunoştea toată dulceaţa raiului, dar era încă lipsit de experienţă, de aceea el n-a depărtat ispita Evei, cum a de­părtat ispita soţiei sale mult încercatul Iov [Iov 2, 9-10].
Ce vrei tu, suflete al meu, şi pentru ce te întristezi şi  verşi lacrimi?
Sunt întristat pe Stăpânul, că e atât de multă vreme de  când nu L-am văzut şi nimeni nu mângâie plânsul meu după El. El mi-a dat să cunosc mila Lui şi aş vrea ca El să  rămână totdeauna întru mine.
Când nu l-a văzut de multă vreme, mama plânge după fiul iubit şi spune: „Unde eşti tu, copilul meu preaiubit?” Dar iubirea de mamă nu e nimic faţă de iubirea lui Dum­nezeu, atât de mare şi de nesăturată este. Când sufletul este plin de iubirea lui Dumnezeu, atunci de bucuria măsurată se întristează şi se roagă cu la­crimi pentru toată lumea, ca toţi oamenii să cunoască pe Stăpânul şi Tatăl lor ceresc, şi nu cunoaşte odihnă şi nici nu vrea odihnă câtă vreme nu se desfată toţi de harul iubi­rii Lui.
Sufletul meu tânjeşte după Tine şi nu Te poate găsi.  Tu vezi, Doamne, cât de atras este el şi plânge căutând harul Tău. A fost voia Ta să mi-l dai şi tot voia Ta a fost să-l iei de la mine. Când nu-l cunoşteam, nu-l puteam cere aşa. Şi cum puteam cere ceea ce nu cunoşteam? Dar mă rog Ţie şi îl cer, pentru că sufletul meu Te-a cunoscut şi s-a îndulcit de Duhul Tău Cel Sfânt şi Te-a iubit pe Tine, Ziditorul lui.
sfsiluanTu ai dat harul Tău Sfinţilor Tăi şi ei Te-au iubit până la capăt şi au dispreţuit cele lumeşti, pentru că dulceaţa iubirii Tale nu mai lasă loc pentru a iubi pământul şi frumuseţea acestei lumi, pentru că ele nu sunt nimic faţă de harul Tău. O, cât de neputincios e sufletul meu şi n-are putere să zboare spre Domnul şi să stea înaintea Lui cu smerenie şi  “să plângă ziua şi noaptea. Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu, Ziditorul şi Ta­ tăl său Ceresc, nu mai poate avea odihnă pe pământ. Şi sufletul se gândeşte: „Când mă voi arăta Domnului, mă voi ruga milostivirii  Lui pentru tot neamul cel creştinesc.” Dar, în acelaşi timp, se gândeşte:
„Când voi vedea Faţa Lui iubită, de bucurie nu voi pu­ tea spune nimic, pentru că de multă iubire omul nu poate grăi nimic.”
Şi iarăşi se gândeşte:
„Mă voi ruga pentru întreg neamul omenesc, ca toţi oa­ menii să se întoarcă la Domnul şi să-şi afle odihna întru El, pentru că iubirea lui Dumnezeu vrea ca toţi să se mân­tuiască.
Păstraţi harul lui Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine, după Dumnezeu, totul e plin de dragoste  şi bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu şi merge ca printr-o grădină minunată în care trăieşte Domnul şi Mai­ca Domnului. Lipsit de har, omul nu e decât pământ pă­cătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte îngerilor. îngerii slujesc lui Dumnezeu şi îl iubesc prin mintea lor; tot aşa şi omul e după minte ca un înger.
Fericiţi cei care ziua şi noaptea se îngrijesc să placă  Domnului ca să se facă vrednici de iubirea Lui; ei cunosc prin experienţă şi simt harul Duhului Sfânt.
Harul nu vine aşa încât sufletul să nu-l cunoască şi, când pierde harul, sufletul tânjeşte cu putere după el şi-l caută cu lacrimi. Dacă nişte părinţi şi-ar pierde copilul preaiubit, cum l-ar mai căuta peste tot ca să-l găsească! Dar sufletul care iubeşte pe Dumnezeu îl caută pe Domnul cu mult mai multă nelinişte şi putere, aşa încât nu-şi poa­te aduce aminte nici de părinţi, nici de cei dragi.
Slavă Domnului că ne dă să înţelegem venirea harului  şi ne învaţă să cunoaştem pentru ce vine harul şi pentru ce se pierde. Sufletul celui ce păzeşte toate poruncile va simţi întotdeauna harul, chiar dacă e puţin. Dar el se pierde uşor pentru slava deşartă, pentru un singur gând de mân­drie. Putem să postim mult, să ne rugăm mult, să facem mult bine, dar dacă pentru aceasta vom cădea în slavă de­şartă, vom fi asemenea unui chimval care răsună, dar înă­untru e gol [1 Co 13, 1]. Slava deşartă face sufletul gol pe dinăuntru şi e nevoie de multă experienţă şi de o îndelun­ gată luptă pentru a o birui. în mănăstire am cunoscut din experienţă şi din Scripturi vătămarea slavei deşarte, şi acum, ziua şi noaptea, cer de la Domnul smerenia lui Hristos. Aceasta e o ştiinţă mare şi neîncetată.
Războiul nostru e şi crud, şi greu, şi totodată simplu.  Dacă sufletul iubeşte smerenia, el sfărâmă toate cursele vrăjmaşilor noştri şi ia toate întăriturile lor. În lupta noas­tră duhovnicească trebuie să ne uităm de asemenea cu gri­jă să nu ne lipsească muniţiile şi proviziile. Muniţiile sunt această smerenie a noastră, iar proviziile sunt harul dum­nezeiesc; dacă le pierdem, duşmanii ne biruiesc.
Războiul e crâncen, dar numai pentru cei mândri: pen­ tru cei smeriţi, dimpotrivă, el este uşor, pentru că ei îl iu­besc pe Domnul, iar El le dă o armă puternică: harul Du­hului Sfânt, de care vrăjmaşii noştri se tem, fiindcă îi arde cu focul lui.
Iată o cale scurtă şi uşoară spre mântuire:  Fii ascultător, înfrânat, nu osândi, păzeşte-ţi mintea şi inima de gândurile cele rele şi gândeşte că toţi oamenii sunt buni şi Domnul îi iubeşte. Pentru acest gând smerit, harul Duhului Sfânt va via întru tine şi vei zice: „Milostiv este Domnul!”
Dar dacă osândeşti, murmuri şi-ţi place să-ţi faci voia,  atunci chiar dacă te rogi mult, sufletul tău sărăceşte şi spui: „Domnul m-a uitat”. Dar nu Domnul te-a uitat pe tine, ci tu ai uitat că trebuie să te smereşti, şi pentru aceas­ta harul lui Dumnezeu nu viază în sufletul tău; el intră în­să cu uşurinţă în sufletul smerit şi îi dă pacea şi odihna în Dumnezeu. Maica Domnului a fost mai smerită decât toţi şi de aceea o preamăresc cerul şi pământul; şi oricine se smereşte va fi preamărit de Dumnezeu şi va vedea slava Domnului.
Duhul Sfânt este dulce şi plăcut pentru suflet şi trup.  El ne dă să cunoaştem iubirea lui Dumnezeu, şi iubirea aceasta este de la Duhul Sfânt.
Lucru minunat: prin Duhul Sfânt omul cunoaşte pe  Domnul, Ziditorul lui; şi fericiţi cei ce slujesc Lui, pentru că El a zis: „Acolo unde sunt Eu, va fi şi slujitorul Meu” şi „va vedea slava Mea” [In 12, 26; 17, 24].
Dacă încă aici pe pământ e aşa, cu cât mai mult îl iu­ besc pe Domnul şi-L slăvesc în Duhul Sfânt sfinţii în ce­ruri; şi iubirea aceasta e de negrăit.
sfantul-cuvios-siluan-atonitulSufletul care a cunoscut pe Duhul Sfânt înţelege ce scriu.
Pentru ce însă ne iubeşte atât de mult Domnul? Toţi  suntem păcătoşi [Rm 3, 23], iar „lumea întreagă în rău zace”, cum spune Ioan Teologul [1 In 5,19]. Pentru ce ne iubeşte deci?
Domnul însuşi este numai iubire [cf. 1 In 4,8].
Aşa cum soarele încălzeşte tot pământul, aşa şi harul  Duhului Sfânt încălzeşte sufletul să iubească pe Domnul, iar el tânjeşte după El şi-L caută cu lacrimi.
Cum să nu te caut? Tu te-ai arătat în chip neînţeles su­ fletului meu şi l-ai înrobit cu iubirea Ta, şi harul Duhului Sfânt a desfătat sufletul meu şi e cu neputinţă pentru el să-1 uite.
Cum să uităm pe Domnul, când El este în noi? Apos­tolul a propovăduit noroadelor zicând: „Până când Hristos va lua chip întru voi” [Ga 4,19].
O, dacă ar cunoaşte toată lumea pe Hristos şi cât de mult ne iubeşte şi cât de dulce e această iubire şi cum  toate puterile cereşti se hrănesc din ea şi cum toate viază prin Duhul Sfânt şi cum este preamărit Domnul pentru pătimirile Lui şi cum îl slăvesc toţi sfinţii! Şi slava aceasta nu va avea sfârşit.
Domnul Se bucură de sufletul ce se pocăieşte întru  smerenie şi îi dă harul Duhului Sfânt. Ştiu cum un frate sub ascultare a primit pe Duhul Sfânt după şase luni de  mănăstire; alţii L-au primit după zece ani, iar alţii au trăit patruzeci de ani şi chiar mai mult, înainte de a cunoaşte harul. Dar nimeni n-a putut ţine acest har, pentru că nu suntem smeriţi.
Cuviosul Serafim [din Sarov] avea douăzeci şi şapte de  ani când a văzut pe Domnul; şi sufletul său 1-a îndrăgit într-atât pe Dumnezeu, că s-a schimbat cu totul de la dul­ceaţa Duhului Sfânt; mai târziu, înţelegând că acest har nu mai era cu el, s-a dus în pustie şi a stat vreme de trei ani pe o stâncă rugându-se: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”
Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt  se avântă spre El; amintirea Lui îl atrage cu putere şi el uită lumea, iar când îşi aduce din nou aminte de lume, doreşte fierbinte acelaşi har pentru toţi şi se roagă pentru  întreaga lume. Duhul Sfânt însuşi îl atrage să se roage ca toţi oamenii să se pocăiască şi să cunoască pe Dumnezeu,  cât de milostiv este.
Să ne smerim, fraţilor, şi Domnul ne va iubi. Că Domnul ne iubeşte, o ştim după harul pe care Domnul îl dă sufletului. Când harul e în suflet, fie şi numai puţin, atunci  sufletul iubeşte pe Domnul şi pe aproapele şi are pace întru sine. Dar este o iubire încă şi mai mare, şi atunci sufletul uită lumea întreagă.
Fericit cel ce nu pierde harul lui Dumnezeu, ci se înalţă din putere în putere. Eu însă am pierdut harul, dar Dom­nul a avut multă milă de mine şi, mi-a dat să gust un har încă şi mai mare, după singură milostivirea Sa.
Neputincios este sufletul! Lipsiţi de harul dumnezeiesc, suntem asemenea dobitoacelor, dar prin har, omul e mare la Dumnezeu.
Oamenii pun mare preţ pe ştiinţele pământeşti sau pe cunoştinţa împăraţilor pământeşti şi se bucură dacă sunt împreună cu ei, dar
lucrul cu adevărat mare e a cunoaşte pe Domnul şi voia Sa.
Din toate puterile voastre, fraţilor, smeriţi sufletele voastre, ca Domnul să le iubească şi să le dea mila Sa. Dar el nu va rămâne în noi
dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi.
Prin Duhul Sfânt sufletul meu a cunoscut pe Domnul şi  de aceea îmi este uşor şi plăcut să mă gândesc Ia El şi la lucrurile lui Dumnezeu; dar fără Duhul Sfânt sufletul e mort, chiar dacă ar avea toată ştiinţa lumii.
Dacă oamenii ar şti că există o ştiinţă duhovnicească, ar  lepăda toate ştiinţele şi tehnicile lor, şi ar vedea numai pe Domnul. Frumuseţea Lui înrobeşte sufletul şi acesta este atras spre El, doreşte să fie veşnic împreună cu El şi nu mai vrea nimic altceva. El se uită la toate împărăţiile pă­mântului ca la nişte nori care trec pe cer.
Domnul a zis: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine” şi: „voi în Mine şi Eu în voi” [In 14, 20]. Sufletul nostru simte că Domnul este în noi, şi de aceea nu-L poate uita nici măcar un minut.
Ce milă! Domnul vrea ca noi să fim în El şi în Tatăl.
Dar ce am făcut pentru Tine, Doamne, sau cu ce Ţi-am  plăcut, ca Tu să vrei să fii în noi şi noi să fim întru Tine? Prin păcatele noastre noi te-am ţintuit pe cruce şi Tu vrei ca noi să fim cu Tine? Cât de mare e mila Ta, şi eu o văd revărsându-se peste mine. Sunt vrednic de iad şi de toate chinurile, dar Tu mi-ai dat harul Duhului Sfânt.
Iar dacă Tu mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc  prin Duhul Sfânt, atunci Te rog, Doamne, dă tuturor noroadelor să Te cunoască pe Tine.
Sfântul Siluan Athonitul,
Între iadul deznădejdei și iadul smereniei,
Ed. Deisis