Cand doi oameni se intalnesc
Când doi oameni se întâlnesc
cu adevărat este sărbătoare, întâlnirile adevărate, depline, sunt atât
de rare! Numai Dumnezeu poate să ţi le dăruiască. Tu trebuie numai să
fii treaz, să fii într-o aşteptare activă, să ai urechi de auzit şi ochi
de văzut, minte de stravăzut şi, mai ales, inimă curată.
Fiecare om întâlnit este pentru noi o
chemare, o întrebare şi o încercare, venite din partea lui Dumnezeu. Se
cere ca noi să rezolvăm problemele ridicate de orice întâlnire în
condiţiile date. Nu putem să ne eschivăm după o serie de „dacă". Ce
răspuns vom da noi în legătură cu cei pe care-i întâlnim? La judecată
vom fi întrebaţi, fără îndoială, asupra a ceea ce am făcut cu noi înşine
în această viaţă, cât am risipit şi cât am rodit, dar poate mai apăsat
vom fi întrebaţi în legătură cu cei pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale
spre însoţire şi posibilitatea împreună-călătoririi. Ratările ni se vor
imputa, fără îndoială. Condiţiile în care ni se cere împlinirea pot fi
de tot felul: unele extrem de favorabile, altele de-a dreptul adverse.
Cele din urmă, odată biruite, vor face cu atât mai încărcată de bucurie
împlinirea.
Iubire fără libertate nu se poate.
Iubirea nu poate fi o colivie de aur în care-l facem captiv pe cel pe
care-l iubim. Dar cea mai mare libertate este tocmai aceea de a iubi.
Iar culmea iubirii şi a libertăţii este prietenia. Nu este chemare mai
importantă în această lume decât aceea la prietenie. Restul, tot felul
de fapte bune necesare, se va adăuga firesc. Avem chemarea lui Hristos:
„Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiţi unul pe altul! Aşa cum v-am iubit Eu
pe voi, aşa să vă iubiţi unul pe altul." (Ioan 13,34); la care se adaugă
mărturia Lui: „De acum nu vă mai zic slugi, fiindcă sluga nu ştie ce
face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru cape toate câte le-am
auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute" (Ioan 15, 15). între
prieteni se împart toate în împărtăşire fără împuţinare, ci, dimpotrivă,
cu sporire.
Omul iubitor, omul iubit, va rodi mai
bogat, lucrarea lui va fi mai devotată şi mai dispusă jertfei de sine.
Viaţa, poate şi o anumită experienţă livrescă, îl învaţă pe om că
reciprocitatea în iubire absolută este un lucru cu totul excepţional
(este un dar pe care ţi-l poate oferi numai Dumnezeu, eforturile tale
constând cel mult în lucrare infinit răbdătoare şi gratuită) şi că mai
important îi este fiinţei să iubească decât să fie iubită. Tezaurizăm
iubirile care odihnesc asupra noastră, ele ne sunt merinde întăritoare
pentru toată viaţa, generatoare de sens suprem. Dar mai apropiată ne
este comoara iubirilor adevărate pe care le revărsăm fertil asupra
celorlalţi. Câtă nesfârşită bucurie, atunci, şi în cele mai simple, în
cele mai smerite gesturi ale noastre de iubire! Pentru că ele sunt
încărcate abundent şi tămăduitor. Dar câtă nevoie avem totuşi şi de
mărturia iubirii! De trei ori îl întreabă Hristos pe Petru: „Ma
iubeşti!" (Ioan 21, 15). Oare nu ştia El, Care este Atotştiutor şi
atoateştiutor, nu ştia El prea bine că ucenicul Său îl iubeşte?
Însuşindu-Şi însă deplin cele ale omului, Hristos a avut nevoie de
această triplă mărturisire. Noi, cu atât mai mult.
Iubirea adevărată (insist mereu,
„adevărată", căci există şi iubire părelnică) nu se dă „la schimb" („Te
iubesc ca să mă iubeşti!" „Te iubesc pentru că mă iubeşti!"). Ea se cere
să vină ca o revărsare (dacă se poate, reciprocă) de daruri, în fapt,
Dumnezeu este Cel care iubeşte prin noi. Noi numai I ne asociem. Acest
lucru se cere ştiut şi asumat.
Este o ştiinţă aceea de a dărui cum se cuvine, fără'să laşi celuilalt apăsarea de a se simţi dator, dar este o ştiinţă, cel puţin la fel de mare, aceea de a primi, de a-1 ajuta pe cel ce dăruieşte să-şi împlinească jertfa sufletului său.
Este o ştiinţă aceea de a dărui cum se cuvine, fără'să laşi celuilalt apăsarea de a se simţi dator, dar este o ştiinţă, cel puţin la fel de mare, aceea de a primi, de a-1 ajuta pe cel ce dăruieşte să-şi împlinească jertfa sufletului său.
Unde să se înveţe acestea toate? Acasă? în şcoli? Din cărţi? La biserică? Probabil în toate aceste locuri, mai puţin sau mai mult. Dar mai bine şi mai bine se învaţă iubirea adevărată din iubire adevărată. Ca lumânarea la înviere se aprinde şi se dăruieşte prietenia din prietenie. Pornind de la prietenia lui Hristos pentru fiecare din noi. Unică este fiecare prietenie; ea se cere apărată, sporită, trăită, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Şi atunci ai intrat deja în Rai. Veşnic îmbrăţişând şi veşnic îmbrăţişat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu