sâmbătă, 14 iunie 2014

„Mare este Dumnezeu!”

                                                 „Mare este Dumnezeu!”

Spun bătrânii că pe vremuri, în ce ţară nu mai ştiu,
Ar fi locuit odată, un creştin giuvaergiu,
Care-n orişice-ntâmplare, şi la bine şi la rău,
El zicea întotdeauna: „Mare este Dumnezeu!”
Peste ţara-aceea însă, crud, cu sufletul hapsân,
Împărat din întâmplare, era tocmai un păgân.
Care auzind, păgânul, de creştin c-aduce slavă,
Începu să-i poarte-n suflet, ură crâncenă, grozavă.
Şi-ntr-o zi-l chemă la sine şi cu gânduri de mişel
Din împărătescu-i deget scoase un frumos inel,
Şi-arătându-l cu-ngânfare făcătorului de cruci
I-a fost zis: „Să-l iei, să-l cureţi şi-n trei zile să-l aduci!”
„Am să-l curăţ, împărate”, zise iute omul meu,
Fără a uita să zică: „Mare este Dumnezeu!”
Sub cuvânt că vrea să pună în cutia lui, inelul,
Împăratul s-a dus iute într-o cameră, mişelul
Şi scoţându-i piatra scumpă, ce orbea jucată-n zare,
A deschis apoi fereastra şi-a zvârlit-o, jos în mare.
I-a fost dat apoi cutia, cu inelul de preţ greu
Şi i-a zis: „O să se vadă cât de mare-i Dumnezeu!”
Omul a luat cutia şi ajuns la el acasă
A lăsat cutia-nchisă şi s-a aşezat la masă.
Apoi şi-a văzut de treabă cum ştia să-şi vadă el,
Fără să se mai gândească la minunea de inel.
Dar a treia zi luându-l ca să-l şteargă
Văzu că piatra lipseşte şi-l cuprinse jale largă.
Plânse mult. Pe urmă zise: „Mare este Dumnezeu!
Dar când va afla-mpăratul, oare ce m-oi face eu?”
În aceeaşi clipă însă, intră baba lui bătrână,
Cu o piatră orbitoare, în uscata ei de mână:
„Ia te uită”, zise dânsa, „Tăind peştele pe vatră
Ca să fac de prânz o ciorbă, am găsit această piatră!”
„Ah!”, a suspinat bătrânul, „nu degeaba tot spun eu
La tot pasul şi-n tot locul: „Mare este Dumnezeu!”
Piatra ce-ai găsit-o-n peşte, este cu adevărat,
A inelului pe care l-am luat de la-mpărat”.
Curăţând apoi inelul, puse piatra-n locul ei
Şi s-a dus la împăratul, glăsuindu-i cu temei:
„Împărate-aduc inelul, ruginise tare rău,
Dar l-am curăţat oglindă: Mare este Dumnezeu!”
„Cum putuşi a-i găsi piatra” împăratul zise tare,
„Când a fost de mine scoasă şi pe loc zvârlită-n mare?”
Povestind giuvaergiul tot ce el avea de spus,
Zise iar smerita vorbă, ridicând privirea-n sus:
„Mare este Dumnezeu! Slavă Lui şi-n veci Amin!”
Şi-auzind aceasta, împăratul ce păgân s-a făcut şi el creştin.
(Poet creştin anonim)