luni, 22 iulie 2013

Creștinul nu poate fără icoană



Creștinul nu poate fără icoană. El nu mai este creștin în lipsa icoanei ca reflectare a credinței și vieții lui. Necesitatea icoanei nu provine din rațiuni estetice sau practice. În acest sens, icoana este frumoasă nu prin atributul ei de a fi sau nu operă de artă, ci prin conținutul ei dogmatic. De aceea, Paul Evdokimov spunea că „icoana nu poate fi niciodată «frumoasă»; frumusețea ei cere o maturitate duhovnicească spre a fi recunoscută ca atare”.
Atunci când cumpără o icoană, creștinul trebuie să fie conștient că el nu achiziționează o operă de artă sau o ilustrație biblică, ci o manifestare văzută a credinței lui. De aceea, prin atingerea de icoană, prin sărutarea ei, creștinul se unește și cinstește pe Hristos, chipul văzut al Dumnezeului nevăzut, afirmă realitatea posibilității de unire plenară cu Dumnezeu. Prin icoană, creștinul intră în relație directă și personală cu adevăratul Dumnezeu. Icoana nu este nimic prin sine, prin natura ei de lemn, ou, aur, argint sau alte minerale și substanțe; însă icoană este fereastră și legătură cu spațiul credinței. Icoana este reflectarea măreției de necuprins și negândit a lui Dumnezeu prin elemente materiale. De aceea, în Ortodoxie statuile nu și-au găsit locul, expresivitatea tridimensională fiind infinit mai săracă decât taina cuprinsă în limbajul icoanei. A treia dimensiune a icoanei este reprezentată de infinit, dimensiunea necuprinsului.
Casa fiecărui creștin trebuie să aibă un loc rezervat icoanei. Simbolic, acesta poate fi orientat spre Răsărit, căci icoana este locul care reflectă și face să răsară lumina necreată. Dar icoana se poate așeza oriunde economia spațiului o încadrează cel mai bine. Ea nu trebuie să fie disociată de celelalte lucruri din cameră, creștinul trebuind să armonizeze în mod potrivit lumea văzută cu  cea nevăzută, trebuie să fie ligand și mijlocitor între cele două realități care nu sunt opoziție, ci în strânsă și permanentă conexiune. În același timp, icoana nu trebuie să fie alături de alte simboluri religioase sau obiecte de artă nereligioasă. Acestea, în măsura în care au o anumită valoare pentru deținător, trebuie rânduite în așa fel încât să evidențieze rolul cu totul aparte al icoanei.
Icoana nu trebuie luminată din exterior. Ea luminează spațiul prin conținutul ei, prin reflexia luminii nevăzute pe care o realizează. În schimb, înaintea icoanei trebuie să lumineze candela, ca prezență permanentă a omului înaintea lui Dumnezeu, ca dragoste ce arde pentru Ortodoxie, ca lumină a faptelor bune ce reflectă credința. Astfel icoana este prezența strălucirii imateriale a lui Dumnezeu care aprinde inima omului credincios.