marți, 2 martie 2010

ZIUA DE AZI E O ZI SPECIALĂ

ZIUA DE AZI E O ZI SPECIALĂ

Acum douăzeci de ani lucram ca şi taximetrist ca să mă întreţin. Într-o noapte când am ajuns la o comanda, la 2 : 30 AM, clădirea era acoperită în întuneric, doar cu excepţia unei singure lumini la o fereastră de la parter...
În asemenea circumstanţe, mulţi taximetrişti ar claxona o dată sau de două ori, ar aştepta un minut şi apoi ar pleca. Dar am văzut prea mulţi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport...
Dacă nu mi se părea un pericol, întotdeauna mergeam la uşă.
Deci am mers şi-am bătut la uşă. -"Doar un minut" răspunse o voce firavă, a unei persoane mai în vârstă.
Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii.
După o pauză lungă, uşa s-a deschis. O femeie mică de statură, în jur de vreo 80 de ani stătea în faţa mea.
Purta o rochie colorată şi o pălărie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca şi o femeie dintr-un film din anii'40.
Lângă ea era o valiză mică de naylon. Apartamentul arăta ca şi cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearşafuri.
Nu găseai nici un ceas pe pereţi, nici bibelouri sau alte lucruri pe rafturi.
Într-un colţ era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticlă.
- "Aţi putea să îmi duceţi bagajul până la maşină?" zise ea.
Am dus valiza la maşină şi apoi m-am întors să o ajut pe femeie. Ea m-a luat de braţ şi am mers încet spre maşină. A continuat să-mi mulţumească pentru amabilitatea mea.
- "Nu e mare lucru" i-am zis eu. "Doar încerc să-mi tratez pasagerii în felul în care aş vrea ca mama mea să fie tratată ".
" Oh, sunteţi un băiat aşa de bun!" zise ea....
Când am intrat în maşină, mi-a dat o adresă, şi apoi m-a întrebat: - "Ai putea să conduci prin centrul oraşului?"
- "Nu este calea cea mai scurtă" am răspuns eu rapid.
- "Oh, nu contează" spuse ea.... - "Nu mă grăbesc. Eu acum merg spre azil....".
M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteitori.... - "Nu mi-a mai rămas nimeni din familie...." a continuat ea - "Doctorul spune că nu mai am mult timp.... "În tăcere am căutat ceasul de taxare şi l-am oprit. - "Pe ce rută aţi vrea să merg?" am întrebat.
Pentru următoarele două ore am condus prin oraş.
Mi-a arătat clădirea unde odată ea lucrase ca şi operator pe lift.
Am condus prin cartierul unde ea şi soţul ei au locuit când erau proaspăt căsătoriţi. M-a dus în faţa unui magazin cu mobilă care odată fusese o sală de bal unde obişnuia să meargă la dans pe vremea când era fată. Câteodată mă ruga să opresc în faţa unor clădiri sau colţuri de stradă şi să stau cu ea acolo în întuneric, contemplând în tăcere.
Cum prima aluzie de soare s-a arătat pe orizont, mi-a spus dintr-odată :
- "Sunt obosită.... Hai să mergem."
Am condus în tăcere spre adresa pe care mi-o dăduse.
Era o clădire ieftină, ca şi o casă mică, cu un drum de parcare ce trecea pe sub o portiţă.... Doi oameni au venit spre taxi cum am şi ajuns acolo.... Erau atenţi şi concentraţi aspura fiecărei mişcări pe care o făcea femeia.... Am deschis portbagajul şi am dus micuţa valiză până la uşă. Femeia fusese deja aşezată într-un scaun cu rotile.
- "Cât vă datorez?" a întrebat ea, în timp ce-şi căuta portmoneul.
- "Nimic" am zis eu.
- "Dar trebuie şi tu să te întreţii."
- "Nu vă faceţi griji..... sunt şi alţi pasageri" am răspuns eu.... Aproape fără să mă gândesc m-am aplecat şi i-am dat o îmbrăţişare. Ea m-a strâns cu putere....
- "Ai făcut unei femei în vârstă un mic moment de bucurie" spuse ea -"Mulţumesc".
I-am strâns mâna şi apoi am plecat în lumina dimineţii.
În spatele meu, o uşă se închisese.... Era ca şi sunetul de încheiere a unei vieţi... Nu am mai luat alţi pasageri în tura aceea de lucru.
Am condus pierdut în gânduri.... Pentru restul zilei de-abia puteam vorbi.
Ce ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios sau unul care ar fi fost nerăbdător să-şi termine tura?...
Ce-ar fi fost dacă aş fi refuzat să iau comanda, sau doar să claxonez o dată şi apoi să plec?...
Uitându-mă în urmă nu cred că am făcut ceva mai important în întreaga mea viaţă.
Suntem condiţionaţi să credem că vieţile noastre se învârt în jurul unor momente măreţe. Dar adesea aceste momente măreţe ne iau prin surprindere - frumos împachetate în ceea ce alţii ar considera ceva puţin, ceva neînsemnat.

OAMENII S-AR PUTEA SĂ NU-ŞI AMINTEASCĂ EXACT CEEA CE AI FĂCUT SAU CEEA CE AI SPUS, DAR ÎNTOTDEAUNA ÎŞI VOR AMINTI CUM I-AI FĂCUT SĂ SE SIMTĂ!!!
Viaţa aceasta s-ar putea să nu fie petrecerea pe care o speram, dar cât timp suntem aici putem de asemenea să dansăm.
În fiecare dimineaţă când îmi deschid ochii, îmi spun:

"Ziua de azi este o zi specială!"

Amintiţi-vă asta, prietenii mei: nu ne mai putem întoarce niciodata înapoi, acesta e singurul Show pe care îl jucăm.

Tratează oamenii în felul în care ai vrea TU să fii tratat !!!!!!!!!!