Ravna spre mantuire

Mantuire si comuniune

Mantuire si comuniune

Mantuire si comuniune - iata doua notiuni corelative care se explica una pe cealalta, in ele descoperindu-ni-se intelesul invataturii crestine despre jertfa Fiului lui Dumnezeu, pentru pacatele noastre. Atat mantuirea cat si comuniunea presupun un raport intre cel putin doua persoane.

Cuvantul "mantuire", in sens larg, nu se refera numai la relatia omului credincios cu Dumnezeu, in general, ci el se acopera cu cel de "izbavire", care in diferite expresii are intelesul de a iesi dintr-o situatie grea, de a scapa de o boala, de necaz, de moarte.

In sens restrans, mantuirea este actul prin care omul credincios scapa de pacat, de boala morala, reintorcandu-se la o sanatate, la integritatea dintai, la viata fara de moarte.

Dar "mantuirea" in sens larg sau chiar restrans - religios - ca scapare, ca izbavire, presupune cel putin doua persoane izbavitorul si izbavitul - Mantuitorul si credinciosul mantuit.

Mantuirea ca jertfa a Fiului lui Dumnezeu nu are numai sensul de eliberare, de salvare a omului de sub povara pacatului; mantuirea are si sensul de refacere a legaturii de comuniune a omului credincios cu Dumnezeu, de unire a lui cu Dumnezeu, de indumnezeirea sa. Numai prin aceasta omul credincios se mantuieste.

Mantuirea inseamna dobandirea vietii vesnice, dar viata vesnica nu este altceva decat comuniunea cu dumnezeiasca fire (II Petru I, 3); lipsa acestei comuniuni este moartea vesnica. Comuniunea cu Dumnezeu nu poate ignora insa nevoia realizarii comuniunii intre credinciosi.

Mantuirea realizeaza comuniune, iar dobandirea ei de catre fiecare credincios in parte nu se face decat prin comuniunea cu Dumnezeu. Starea de comuniune cu Dumnezeu si cu semenii, la care este chemat omul credincios sa ajunga este posibila avand in vedere cele doua aspecte: cel ontologic si cel soteriologic. Aspectul ontologic al comuniunii are in vedere atat relatia omului credincios cu Dumnezeu, ca posibila pe baza faptului ca acesta a fost creat "dupa chipul lui Dumnezeu", cat si relatia lui cu semenii sai, ca fiinte create dupa acelasi chip, dupa chipul Creatorului.

Aspectul soteriologic al comuniunii nu poate fi despartit de actul chenozei savarsit de Mantuitorul la intruparea Sa si nici de intreita Sa slujiie: invatatoreasca, arhiereasca si cea imparateasca.

I. Aspectul ontologic al comuniunii.

Omul credincios, ca fiinta creata dupa chipul lui Dumnezeu, are in sine capacitatea de a intra in dialog cu Creatorul sau, ba chiar mai mult este chemat sa mentina acest dialog, sa raspunda Cuvantului lui Dumnezeu, sa se ridice la calitatea de fiu al lui Dumnezeu, sa fie hristofor si chiar mai mult sa se imprime de Hristos.

Dupa cum Logosul este chipul lui Dumnezeu (Filip. 2, 6-7), tot asa si credinciosul trebuie sa devina "chipul lui Dumnezeu" intr-un anume sens, mai ales, dupa ce acest lucru a fost facut posibil prin intruparea Logosului.

Dar posibilitatea noastra - ca fiinte create dupa chipul lui Dumnezeu, si mai ales dupa chipul Fiului lui Dumnezeu - de a intra in "relatie filiala cu Tatal absolut" are inclusa in sine si cealalta posibilitate, de data aceasta orizontal, de a intra in legatura de comuniune, de fratie, de solidaritate ca semenii nostri, cu intreaga creatura.

Dupa cum "imaginea lui Dumnezeu nu corespunde unei parti din natura" tot asa credinciosul ca fiinta "dupa chipul lui Dumnezeu" trebuie sa se afle incadrat in ansamblul comuniunii cu semenii sai, in Biserica - Trupul Tainic al Mantuitorului, asa precum semintele de grau si boabele de struguri se unifica in cinstitele daruri, care se prefac in trupul si sangele Mantuitorului.

Comuniunea credinciosilor intre ei trebuie sa fie una dupa chipul si asemanarea comuniunii intratreimice caci, Dumnezeu "nu este Individul prin excelenta, ci Trinitatea Persoanelor, plenitudinea relatiilor si comuniunii personale, si ea ni se releva ca chemare la relatie si la comuniune personala".

Nevoia relatiilor personale este atat de imperios necesara, incat credinciosul incearca compansarea acestora prin asa-numitul fenomen de dedublare, de comunicare cu sine insusi. Insa dorinta de comuniune nu se poate satisface in cadrul aceleiasi fiinte; nu se poate vorbi de o comuniune cu sinele.

De aceea credinciosul, in sens moral si spiritual, nu poate ramane un individ, unul care nu se imparte, nu se impartaseste nu se daruieste. Omul credincios, persoana, este deschidere catre un altul, catre comuniune. Comuniunea nu se poate reduce insa numai la o comuniune interpersonala in cadrul aceleiasi naturi. Dorinta de absolut a credinciosului nu se poate implini in cadrul relatiei interpersonale a naturii umane.

Data fiind limitarea fiintiala a lui ca persoana finita, omul credincios va cauta sa intre in legatura cu Dumnezeu si il va iubi mai mult decat pe sine insusi si isi va ordona intreaga sa viata fata de Acesta, ca spre ultimul sau scop, ca spre ultima sa implinire.

In omul credincios, ca chip "dupa chipul lui Dumnezeu" se afla data tendinta spre asemanarea cu Dumnezeu, astfel incat acesta va tinde catre Creatorul sau ca spre ultimul si supremul sau scop.

In aceasta tindere a credinciosului catre Dumnezeu, pacatul s-a dovedit un obstacol de netrecut in realizarea comuniunii divin-umane, realizare ce a devenit posibila numai odata cu "plinirea vremii".

"Natura umana nu putea sa se implineasca prin simplul fapt ca ea tindea catre Hristos, ea trebuia sa realizeze unirea cu arhetipul.

"Unirea "dupa energie", care a fost oferita umanitatii in Adam, trebuia sa ajunga la unirea dupa ipostas".

Prin intruparea Fiului lui Dumnezeu, umanitatea primeste un cap care o uneste intr-un trup organic, mistic, cel al Bisericii, revarsind asupra ei acelasi Duh sfant si pulsand o viata noua a aceleiasi credinte in mantuire (Efes. 4, 4-5).

Comuniunea care se realizeaza in Biserica este una perfecta deoarece, adancind iubirea si unirea tuturor intr-un unic tot, adanceste totodata personalitatea tuturor. Comuniunea in Biserica nu inseamna topirea intr-un amestec nediferentiat, ci intr-o relatie de unire ca aceea a Sfintei Treimi. Mantuirea deci nu apare ca un fapt individual, ca o indreptare si o asigurare individuala, ci ca un eveniment de comuniune, de participare dinamica la unitatea persoanelor care "fac plenar" trupul Bisericii, noua umanitate unita cu Dumnezeu".

Acelasi lucru subliniaza si teologul rus Homiakov, cand spune: "Noi stim, ca daca cineva dintre voi cade, cade singur, dar nimeni nu se mantuieste singur. Cel ce se mantuieste, se mantuieste in Biserica, ca membru al ei si in unire cu celelalte membre ale ei. Daca cineva crede, e in comuniunea credintei, daca iubeste, e in comuniunea iubirii, daca se roaga, e in comuniunea rugaciunii.

II. Aspectul soteriologic al comuniunii.

Dupa cum am aratat, aspectul acesta este strans legat de actul kenozei si de intreita slujire a Mantuitorului fata de lume.

Kenoza este un act al libertatii si al dragostei Fiului lui Dumnezeu fata de lume, iar intreita activitate pamanteasca a Sa si Jertfa Sa de pe cruce este deplina manifestare si incununarea iubirii Sale de oameni. Acestea au fost savarsite de Fiul lui Dumnezeu pentru a face posibila mantuirea omului de sub povara apasatoare a pacatului si reintoarcerea lui in legatura de comuniune cu Dumnezeu.

Comuniunea, partasia credinciosilor cu dumnezeiasca fire, (2 Petru 1, 4) a devenit din nou posibila dupa intruparea Fiului lui Dumnezeu, dupa unirea ipostatica a celor doua firi in persoana divino-umana a Mantuitorului Iisus Hristos.

Anabasis-ului, savarsit de Cuvantul lui Dumnezeu prin intrupare, trebuie sa-i corespunda din partea noastra un catavasis care sa aiba in vedere chemarea Mantuitorului la lepadarea de sine, la luarea crucii si urmarea Lui de catre fiecare dintre noi, toate acestea tot ca acte ale libertatii si ale iubirii de Dumnezeu si de oameni.

Asa dupa cum mantuirea obiectiva incepe printr-un fel de lepadare de sine, de desertare, printr-o kenoza, tot asa dobandirea mantuirii de catre fiecare din noi nu se poate realiza decat prin actul acesta al lepadarii de sine, al desertarii noastre de mandrie, de egoism, de egocentrism.

Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu nu vine decat acolo unde omul s-a golit de sine, de parerea de sine si slava desarta, de vointa sa gnomica. Cuvantul lui Dumnezeu nu a parasit slava Sa pentru a intalni in calea Lui slava noastra desarta.

De asemenea, intalnirea spirituala si comuniunea noastra cu oamenii se poate petrece acolo unde salasluieste egoismul si mandria.

Legatura de comuniune cu Dumnezeu, analogic vorbind, unirea noastra ipostatica cu dumnezeiasca fire incepe numai in momentul in care fiecare din noi pronunta impreuna cu Sfanta Fecioara Maria: "Fie mie dupa cuvantul tau!" (Luca 1, 38). Numai asa vom deveni si noi hristofori si vom salaslui in noi pe Hristos, dupa cuvantul Sfintului Apostol Pavel: "si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 2, 20).

Al doilea moment in drumul nostru, in alergarea noastra, spre dobandirea cununei nevestejite a mantuirii vesnice, este luarea crucii, purtarea ei, act prin care intram in comuniune, in partasie cu Fiul lui Dumnezeu, intrupat prin asumarea aceleiasi misiuni, a intreitei slujiri. Impartasind acelasi destin pamantesc cu Mantuitorul vom deveni fii ai Tatalui ceresc si vom impartasi acelasi destin ceresc cu Domnul Iisus Hristos.

Nu este alt drum, pentru fiecare dintre cei credinciosi, decat acesta al lepadarii de sine si cel al purtarii crucii. Ele sunt singurele cai prin care realizam comuniunea cu Dumnezeu si cu semenii.

Baia Botezului este prima lepadare de sine, rastignire si totodata inviere; este trecerea noastra de la omul cel vechi la cel nou, inscrierea noastra in sanul urmasilor Adamului cel Nou. Aceasta lepadare de sine savarsita in baia sfantului Botez va trebui sa fie continuata si perpetuata mereu prin baia pocaintei si manifestata prin intreita slujire fata de lume, de semeni.

Asumarea Crucii si urmarea lui Hristos inseamna implinirea in lume de catre fiecare credincios a slujirii Mantuitorului. Crestinul trebuie sa aduca jertfa energiile sale sufletesti si fizice pe altarul iubirii fata de semenii sai si sa fie exemplu pentru acestia pe calea mantuirii mentinandu-se totodata in unitatea invataturii, a Duhului Sfant revarsat in Sfintele Taine si recunoscand drept Cap si Domn pe Fiul lui Dumnezeu intrupat: Mantuitorul Iisus Hristos. Cu alte cuvinte comuniunea nu se poate desavarsi decat in unitatea invataturii mantuitoare, in pastrarea desavarsita a Duhului Sfant daruit prin Jertfa de pe cruce si in ascultarea de acelasi Cap al Trupului Tainic al Bisericii: Iisus Hristos. "O credinta, un Domn, un botez." (Efes. 4, 5).

Credinta in Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, nascuta din auzire (Rom. 10, 17) sub razele harului revarsat din Jertfa de pe Golgota, se manifesta prin intarirea dragostei fata de Dumnezeu si poruncile Sale. Dar dupa cum comuniunea nu este desavarsita fara pastrarea unitatii credintei, tot asa credinta cea adevarata nu se poate realiza desavarsit in afara comuniunii nascute din iubire.

Unitatea credintei depinde atat de unirea Duhului Sfant revarsat asupra Bisericii prin Sfintele Taine, cat si prin pastrarea comuniunii tuturor Sfintilor. Sfantul Ioan Gura de Aur arata ca "dupa cum in corp sufletul e acela care tine toate membrele lui in buna randuiala tot asa si aici. Pentru aceea s-a dat omului duh, pentru ca pe cei ce sunt contrari, fie cu genul, fie cu varsta si in alte privinte, pe toti acestia, sa-i uneasca intr-un tot", caci, "legatura spiritului este mai sigura si mai precisa decat unirea membrelor corpului, oricat de simplu si neamestecat ar fi el".

Unitatea si autenticitatea credintei se mentine in Biserica, prin intersectia liniei verticale a Pogorarii Duhului Sfant cu linia orizontala a consensului Bisericii. Unitatea de credinta si impartasirea cu acelasi Duh Sfant constituie singura baza solida a unei comuiuni cu perspective de adancire pe masura cresterii cunostintei prin unirea cu Hristos mijlocita de impartasirea cu Sfintele Taine, si mai ales in chip deplin de Sfanta Impartasanie.

"Siliti-va sa paziti unitatea Duhului, in legatura pacii. Este un singur trup si un singur Duh, precum si chemati ati fost la o singura nadejde a chemarii voastre, Este un Domn, o credinta, un botez, un Dumnezeu si Tatal tuturor, care este peste toate si prin toate si intru noi toti" (Efes. 4, 3-6).

Aceasta miscare spre unitatea in credinta prin impartasirea acelorasi Sfinte Taine trebuie sa fie incalzita de duhul iubirii fata de Dumnezeu, care a jertfit pe Unicul Sau Fiu pentru noi.

Desigur, ca aceasta unitate a celor aflati in Biserica nu este una uniforma, lipsita de diversitate. Caci Faptele Apostolilor ne vorbesc despre mentinerea deosebirii limbilor ca un simbol al unitatii in diversitate (Fapte 2, 4). Biserica este un tot organic compus din madulare multe si cu functiuni diverse (I Cor. 12), insufletite de acelasi Duh al comuniunii. Sfantul Ioan Gura de Aur arata nu numai ca trebuie sa ne unim cu corpul intreg, ci ca fiecare madular trebuie sa-si ocupe locul sau, caci "de vei trece in alt loc, nu te-ai unit si nici duhul nu te primeste".

In Omilia XXX la Ep. I catre Corinteni, Sfantul Ioan Gura de Aur surprinde caracterul paradoxal al intregului organic, privit ca unitate in diversitate, diversitatea fiind cea care da posibilitate constituirii unui organism, echilibrarii lui si crearii unei egalitati izvorite din necesitatea pastrarii integritatii. Caci: "Nu poate ochiul a-i zice mainii: n-am trebuinta de tine; sau, iarasi, capul sa zica picioarelor: n-am trebuinta de voi" (1 Cor. 12, 21). Sau dupa cum se exprima acelasi mare orator crestin: "Egalitatea in cinstire a madularelor se datoreste faptului ca fac un lucru in comun, faptului ca cele mici iau parte la indeplinirea lucrurilor mari impreuna cu cele mari, faptului ca valoarea unitara a lucrului comun infaptuit se raspandeste ca un nimb comun peste toate madularele care au luat parte la indeplinirea lui".

Comuniunea perfecta se realizeaza numai intre cei care au ajuns la aceeasi cunostinta a adevarurilor si la aceeasi unire cu Hristos. Comuniunea si comunitatea, ca forma a intregului Bisericii, ne indica necesitatea ca toti sa participe la ea in mod egal si sa se raporteze la fel in ce priveste obiectul, mijloacele si scopul comuniunii, caci si in trup sunt organe mai aproape de cap "de mai multa cinste" si mai departate de cap. Aceasta insa nu impiedica realizarea comuniunii si pe verticala, intre diferitele nivele ale Trupului tainic al Bisericii. Iar realizarea acestei comuniuni o infaptuieste dragostea care trebuie "sa miste pe cele superioare ca sa poarte de grija celor cu lipsuri, pe cele egale ca sa stea in legatura naturala; si in sfarsit pe cele inferioare ca sa se intoarca spre cele mai bune si superioare".

Comuniunea realizata in cadrul Bisericii sau comuniunea sfintilor, este comuniunea perfecta, iar momentul suprem al ei este cel al impartasirii cu Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului, Madularele de pe pamant si cele trecute din viata aceasta, cei de aproape si cei de departe sunt in jurul Potirului, asteptand unirea cu Hristos prin Trupul si Sangele Lui.

Tainele in general si Sfanta Impartasanie in special au acest caracter: sacramentul personal, dar si unul spiritual-comunitar. Pentru ca cel ce se impartaseste se uneste personal cu Hristos, devenind la randul lui templu al Duhului Sfant (Col. 2, 9) Biserica, dar totodata si madular al Bisericii, Trupului tainic al Mantuitorului. Totodata, comuniunea este si aceea care pastreaza si transmite mai departe duhul lui Hristos "ceea ce am vazut si am auzit, aceea va vestim voua" (I Ioan, I, 3) transcendand mai departe si fata de altii functia mantuitoare a Cuvantului lui Dumnezeu. Duhul Sfant, mijlocit de Sfintele Taine si revarsat in Biserica, este izvor al unitatii si perfectei comuniuni pentru ca El este si principiul organizarii Bisericii, cel care unifica in aceeasi viata divina pe toti credinciosii, realizand desavarsita comuniune a sfintilor.

Dupa cum am vazut, mantuirea inseamna comuniunea plenara a credinciosilor in Biserica si prin Biserica cu Hristos, pentru ca prin Sfintele Taine ne impartasim de viata pe care ne-o da Sfantul Duh al lui Hristos, asa dupa cum spune Sfantul Vasile cel Mare: "Viata pe care Duhul o transmite ipostasului unei alte fiinte nu se separa de El; precum in foc trebuie sa distingem caldura sa proprie si aceea pe care o comunica apei sau altui corp, la fel Duhul poseda viata in El insusi, desi credinciosii vii care participa la el traiesc de asemenea intr-un fel divin, avand dobandita o viata divina si cereasca".

Mantuirea, ca dobandire a vietii vesnice, incepe inca din viata aceasta, chiar din clipa botezului si a impartasirii cu trupul si sangele Mantuitorului. Caci Domnul a zis: "Cine mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica" (Ioan VI, 54). Cele trei verbe: "a manca", "a bea", si "a avea" sunt la timpul prezent. Mantuirea si comuniunea sunt astfel intim legate prin triplul aspect al activitatii Mantuitorului cat si prin triplul aspect al rascumpararii noastre: de jertfa, ontologic si recapitulativ.

Comuniunea in Hristos inseamna jertfa noastra personala si comunitara fata de semeni, impreuna cu Domnul; ea inseamna transfigurarea noastra pana la statura barbatului desavarsit, este recapitularea noastra in El, unirea tainica, facandu-ne mostenitori ai vietii vesnice.

In Biserica primara avem numeroase exemple de viata in comuniune, viata jertfelnica a crestinilor unii catre altii, a unei comunitati catre cealalta. Incepand cu textul din Faptele Apostolilor in care ni se ilustreaza felul de viata al primilor crestini, care-si vindeau totul si puneau la picioarele apostolilor avutul lor (Fapte 2, 41-45; 4, 32-35) si continuand cu marturisirile Sfantului Apostol Pavel cu privire la Filipeni (Filp. 4, 16-19), toate marturisesc duhul in care se desfasura viata Bisericii. Crestinii staruiau in invatatura Sfintilor Apostoli, se impartaseau intru pomenirea Cinei celei de Taina, traiau in rugaciune, aveau toate de obste. Comuniunea se arata in folosirea comuna a bunurilor materiale, in cea sacramentala, cultica si se implinea in comuniunea Potirului.

Sfantul Vasile cel Mare marturisea in regulile sale monahale: "Caci acea impreuna petrecere a vietii o numesc desavarsita, in care avutul nu este al nimanui aparte, din care este gonita impotrivirea de pareri, in care sunt nimicite de la radacina zbuciumarile, neintelegerile si certurile, ci toate sunt de obste - si suflete si hotarari, si puteri trupesti, si cate sunt de trebuinta pentru a hrani trupul si a-l sluji pe el, in care este unul Dumnezeu de obste, o singura agonisire de obste a evlaviei, mantuirea de obste, ostenelile de obste, in care multi alcatuiesc una, si unul nu este singur, ci in multi. Ce este mai desavarsit decat o asemenea apropiere si o astfel de unire? Cel neputincios cu trupul are pe multi, care impreuna patimesc cu el duhovniceste; bolnavul, si cel desnadajduit are pe multi, care il tamaduiesc si il ridica si in slobozenia neintrecuta slujesc unul altuia; caci dragostea supune pe cei slobozi unul catre altul si pazeste slobozenia prin vointa neimpiedicata a fiecaruia.

Sfantul Vasile cel Mare da randuieli pentru viata monahala chinoviala, ca model superior de comuniune, si creeaza cetatea Vasiliadei, in care se infaptuieste porunca Mantuitorului: "purtati-va sarcinile unii altora." (Gal. 4, 2). Insasi intruparea si jertfa lui Hristos, ca mijloace de mantuire, au la baza duhul comuniunii, caci Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat si a purtat, in locul nostru, crucea, pe care ar fi trebuit s-o purtam noi, si aceasta ca sa fie in comuniune cu noi si astfel prin aceasta sa ne mantuiasca. A purta crucea noastra si pe a altora cu rabdare si dragoste inseamna comuniune. Prin aceasta ne insusim mantuirea si aceasta inseamna a fi crestin a fi purtator de Hristos, a deveni mantuitorul semenului tau.

Iubirea fata de Dumnezeu, comuniunea cu El implica neaparat iubirea de semeni, comuniunea cu ei, caci altfel "iubirea de Dumnezeu, fara iubirea de oameni, poate lua infatisarea iubirii unei idei abstracte". Cele doua coordonate ale iubirii noastre scot din relativitate si din finitudine existenta noastra, fiinta noastra, deoarece comuniunea cu semenii inseamna dilatarea spirituala a credinciosului pana la statura barbatului desavarsit care este Hristos, ca Biserica. Iar aceasta crestere extensiva si intensiva a noastra nu e decat comuniunea si in aceasta sta mantuirea.

Intensificarea si revarsarea generoasa a fiintei noastre spirituale sunt cele doua aspecte ale comuniunii si ale mantuirii. Dar comuniunea cu semenul nu poate sa ramana numai una ingusta, intrabisericeasca, ci ea trebuie sa se deschida si sa se realizeze si cu semenii nostri din afara Bisericii vizibile; sa fie o comuniune general umana, deoarece toti suntem fii aceluiasi Dumnezeu, iar Mantuitorul a venit si s-a jertfit pentru ca intreaga lume "viata sa aiba si din belsug sa aiba" (Ioan 10, 10). Valorile spirituale si materiale realizate in comuniunea bisericeasca trebuie sa se reverse si in afara ei in scopul unei tot mai largi si mai desavarsite comuniuni, intrucat acestea nu satisfac sensul lor deplin decat prin actul generoasei daruiri. Revarsarea acestor valori si deschiderea noastra spre comuniune cu oricare din semenii nostri din afara bisericii trebuie sa poarte pecetea iubirii treimice: creatoare, proniatoare si mintuitoare.

Iubirea din care s-a nascut comuniunea si prin care aceasta se mentine in cadrul Bisericii trebuie revarsat in afara in scopul transfigurarii semenilor nostri. Iubirea noastra nascuta din iubirea treimica poate fi si trebuie sa fie si ea la randul ei creatoare, proniatoare si mantuitoare.

Dumnezeu este iubire. Ca fiinte dupa chipul lui trebuie si noi sa ne manifestam ca atare prin faptele noastre si prin rugaciune neincetata si staruitoare (I Tes. 5, 17; II Tes. 3, 1) pentru noi si semenii nostri.

"Iubirea se naste din rugaciune", dar si rugaciunea, din dragoste. Prin iubirea noastra, iubire din iubirea lui Hristos, se transfigureaza semenul nostru, intreaga fire care asteapta sa fie "izbavita din robia stricaciunii" (Rom. 8, 21), dar ne transfiguram si noi insine, apropiindu-ne mereu de ideal.

Biserica, urmand Mantuitorului, se roaga pentru unirea si mantuirea tuturor (Ioan 16, 21-26), pentru unirea si realizarea comuniunii interbisericesti, in duhul aceleiasi invataturi, nadejdi si iubiri si in impartasirea acelorasi Sfinte Taine.

Mantuirea daruita de Domnul nostru Iisus Hristos trebuie primita, insusita si daruita mai departe lumii intregi, pana la sfirsitul veacurilor, pana cand toti vor ajunge la "inaltimea staturii plinatatii lui Hristos" (Efes. 4, 13).