“Un pensionar isi suna fiul:
- Trebuie sa-ti spun ca eu si cu mama ta divortam, 45 de ani de mizerie mi-au ajuns!
- Tata, dar despre ce vorbesti?
- De un timp nu ne mai suportam si m-am saturat sa discutam despre acest subiect.Gata!
Sun-o pe sora ta si spune-i.Apoi batranul inchide telefonul.
Dupa ce afla, fica speriata, isi suna tatal si ii spune:
-Nu se poate asa ceva, maine venim acasa sa discutam!
Batranul inchide telefonul si ii spune sotiei bucuros:
Gata,am aranjat!
De Craciun vin sigur !
Ce le mai spunem ,ca sa vina si de Pasti?”
Tu te duci la parintii tai de sarbatori?
Un frate, care era ucenicul unui părinte pustnic îmbunătăţit, i-a zis într-o zi bătrânului său:
- Părinte, astăzi trebuie să mergem în cetatea de la poalele muntelui pentru cutare treabă şi cu această ocazie le vom şi predica oamenilor cuvântul lui Dumnezeu, căci ştii că cât sunt de însetaţi de acesta, având mare evlavie la Sfinţia Ta.
- Dacă trebuie să mergem , mergem fiule, zise bătrânul.
Au pornit la drum şi, intrând în cetate, au străbătut străduţele şi pieţele, rugându-se cu mintea şi cu inima şi împărţind binecuvântări creştinilor pe cale. Ori ce câte ori erau opriţi şi întrebaţi de cele duhovniceşti, răspundeau cu dragoste şi era mare bucurie pe unde treceau dânşii.
După ce au rezolvat problemele pentru care veniseră în cetate, s-au întors spre chilia lor din munte. Pe calea de întoarcere, mergând ei cu pace, deodată ucenicul tresări şi zise:
- Părinte, am rezolvat noi problemele pentru care am venit în cetate, dar am uitat să predicăm oamenilor cuvântul lui Dumnezeu. Puteai să le vorbeşti undeva în piaţă, căci ştii cât sunt de doritori…
Pe faţa cea luminată a bătrânului apăru un zâmbet şi zise:
- Dar n-am predicat, fiule?
- Nu, părinte!
Bătrânul se opri puţin şi cu blândeţe în glas îi zise ucenicului:
- Fiule, pe unde am umblat, tot timpul n-am făcut altceva decât să predicăm. Predica noastră prin cuvânt nu are aşa putere cum are predica prin prezenţa noastră în mijlocul lor, prin felul de a fi, prin mers, prin amabilitate, prin bunătate, prin bucuria sinceră de a-i întâlni pe oameni. Văzându-ne pe noi, ei, fiind familişti şi încercaţi de greutăţile lumeşti, s-au umilit şi s-au dus cu mintea la Dumnezeu. Aşadar, s-au folosit mai mult aşa, prin prezenţa noastră, căci ne-au simţit dragostea, au cugetat despre noi lucruri înalte şi au mers la casele lor folosiţi sufleteşte şi mulţi au pus început bun de pocăinţă. Să ne folosim şi noi, fiule, de umilinţa lor şi să punem şi noi început bun de pocăinţă, fiindcă nu suntem la înălţimea cinstei pe care ne-au acordat-o oamenii şi vai de noi!
Cuvinte de aur
Cîntecul păsării
Povestea vorbeşte de: grădina secretă, tentaţia absolutului, refuzul realităţii, ,,glasul păsărilor".
Odată un călugăr a ieşit din mânăstire şi a mers în pădure pentru a tăia lemne. Acolo auzi o pasăre cântând minunat. Se aşeză să asculte viersul fermecat al păsării...Ascultă multă vreme până îşi simte sufletul mângâiat. Apoi terminându-şi treaba, se întoarce la mânăstire...
Dar portarul nu mai era acelaşi. Era un străin, care nu-l recunoscu şi nu-l lăsă să intre. Ceru să-l vadă pe stareţ. Când apăru stareţul, văzu, că era tot un străin. În zadar stărui să le spună că aparţine mânăstirii, că plecase cu câteva ceasuri în urmă, în pădure să taie lemne...
În cele din urmă cineva îşi aminti de povestea, care se spunea prin mânăstire, despre un călugăr, care trăise acolo cu sute de ani în urmă, dar care dispăruse fără urmă şi nimeni nu-l mai văzuse şi nu mai auzise de el.
Cîntecul dumnezeiesc al păsării, ce-i păruse călugărului, că durase câteva ceasuri, durase sute de ani după numărătoarea oamenilor...
Odată trăia un om tare evlavios. În fiecare zi, de cum se trezea, se spăla şi apoi mergea la biserică pentru slujba de dimineaţă. Înălţa mereu o rugă fierbinte: „Doamne, eu vin mereu la tine, n-am lipsit niciodată. Dimineaţa şi seara, mă rog, fac pomană. N-ai putea veni şi tu odată la mine?
RăspundețiȘtergereDumnezeu i-a ascultat rugăciunea şi i-a spus: „Mâine voi veni la tine!"
Ce bucurie pe bietul om. A curăţat toată casa, a făcut mâncare, a aprins lumănări . În camera de oaspeţi a orânduit mulţime de tăvi pline cu fructe, plăcinte dulci şi flori. Toate erau pregătite pentru a-l primi pe Dumnezeu. La ceasul slujbei de dimineaţă, un băieţel, care tocmai trecea pe acolo, zăreşte prin ferestra deschisă tăvile cu plăcinte, se aproprie şi spune:
–Tataie, ai multe plăcinte, nu-mi dai şi mie una?
Mâniat de îndrăzneală, omul cel credincios îi răspunde supărat:
–Ia şterge-o, împieliţatule, cutezi să-mi ceri, ce-am pregătit pentru Dumnezeu?
Băieţelul înfricoşat pleacă fugind.
Clopotul anunţă sfârşitul slujbei de dimineaţă.
Creştinul îşi spune: „De bună seamă, Dumnezeu va veni după rugăciunea de amiază. Să-l aşteptăm."
Obosit s-a aşezat pe banca din faţa casei. Vine un cerşetor şi-i cere de pomană. Omul îl alungă, fără prea multă vorbă. Apoi spală cu grijă locul, unde a călcat cerşetorul.
Trece şi amiaza şi Dumnezeu tot nu apare. Vine seara. Tot mai abătut omul nostru aşteaptă vizita făgăduită. La ceasul rugăciunii de seară, se înfăţişează un pelerin şi-l roagă:
–Îngăduie-mi să mă odihnesc pe banca ta şi să-mi petrec noaptea aici...
–Nici gând! E locul, pe care l-am pregătit pentru Dumnezeu!
S-a înnoptat. „Dumnezeu nu şi-a ţinut făgăduiala" îşi spune sărmanul om necăjit.
A doua zi, omul merge la biserică, la slujba de dimineaţă, ducând prinoasele şi izbucneşte în lacrimi:
–Doamne, n-ai venit la mine aşa cum ai făgăduit! De ce?
–De trei ori am venit şi de trei ori m-ai alungat...
Un buchet de flori
RăspundețiȘtergereÎntr-o celulă de închisoare a fost împins într-o zi un nou deţinut. Era tuns zero, murdar şi slab. La început nu l-a recunoscut nimeni, dar după câteva clipe cineva a exclamat: "Acesta este căpitanul X". El fusese unul din cei mai cruzi călăi. Arestase, bătuse şi torturase pe mulţi dintre cei cu care acum împărţea celula închisorii. Toţi s-au adunat în jurul său şi l-au întrebat cum de a ajuns să fie închis. Cu lacrimi pe obraji, el le povesti: "Cu câteva luni în urmă, în timp ce şedeam în birou, un băiat de 12-13 ani a intrat ţinând în mână un buchet de flori, pe care mi l-a întins, spunând: „Domnule căpitan, dumneavoastră i-aţi închis pe părinţii mei. Astăzi este aniversarea zilei de naştere a mămicii. În fiecare an, în această zi îi aduceam flori. Din cauza dumneavoastră nu o mai am azi pe mămica lângă mine, ca să-i fac această bucurie, dar ea m-a învăţat să răsplătesc răul cu bine. De aceea m-am gândit să ofer acest buchet soţiei dumneavoastră, adică mamei copiilor dumneavoastră, pentru că şi dânsa, fiind mamă, se va bucura la fel cum s-ar fi bucurat mămica mea. A fost prea mult pentru mine – zise căpitanul. M-a mişcat până la lacrimi gestul copilului. Sunt şi eu un om. L-am îmbrăţişat pe copil, iar de atunci nu am mai putut tortura pe nimeni şi astfel mi-am pierdut serviciul şi poziţia. Recunosc şi-mi pare rău pentru cruzimea mea şi mă bucur că sunt aici, ca să pot repara astfel puţin din răul săvârşit".