Povestea marului

"A fost odata, de mult, un mar urias. Un baietel venea mereu sa se joace pe langa el, se urca pana la varful lui, gusta din mere, adormea fericit la umbra copacului. Ce mai! Ii placea tare mult copacul lui, iar marul il iubea si el tare mult. Dar, intr-o zi, baietelul veni langa copacul sau, foarte abatut. Copacul il imbie:
-Vino sa te joci cu mine!
Baietelul ii raspunse: - Nu mai sunt copil mic, sa-mi gasesc de joaca in jurul copacilor! Vreau jucarii, dar am nevoie de bani, ca sa le cumpar!
- Imi pare rau, dar nu am bani, dar poti culege toate merele mele si sa le vinzi. Astfel, vei face bani destui, pentru a-ti cumpara jucarii. Cat de fericit era baiatul acum! El culese merele si cu ele pleca bucuros. Dar, dupa aceea, el inceta sa mai vina sa viziteze copacul. Marul era tare trist, caci ii era dor de copil. 
Dar intr-o zi, copilul veni iar la vechiul sau prieten, care-l imbie: -Vino sa te joci cu mine! - N-am timp de joaca! Raspunse baiatul. Trebuie sa muncesc pentru familia mea. Avem nevoie de o casa in care sa ne adapostim. Poti sa ma ajuti? - Imi pare rau, dar eu nu am nici o casa sa-ti dau, fu raspunsul copacului. Dar poti sa tai crengile mele si sa-ti faci o casa din ele. - Asa ca baiatul s-apuca sa taie toate toate crengile copacului si pleca fericit. Copacul sa bucurat sa-l faca pe baiat, iarasi fericit, dar, dupa ce pleca, baiatul nu se mai intoarse la copac. Copacul era iar trist si singuratic. Intr-o zi calduroasa, de vara, baiatul sosi iar, spre fericirea copacului. - Vino sa te joci cu mine, a spus el. - Oh! Sunt tare trist si simt ca imbatranesc. As dori sa calatoresc pe mare si sa ma odihnesc. Poti sa-mi dai o barca? - Poti folosi trunchiul meu ca sa-ti construiesti o barca. Astfel, vei putea sa calatoresti fericit spre zari indepartate. Asa ca baiatul taie trunchiul si-si facu o barca, cu care calatori pe mari timp indelungat. Dupa multi ani, se reintoarse la copac. Copacul ii spuse:" Imi pare rau, baiatul meu, dar nu mai am nimic sa-ti dau.Nu mai am mere pentru tine. - Nu am dinti sa le mananc!a spus baiatul. - Nici trunchi sa te urci pe el. - Sunt prea batran pentru asta, acum, fu raspunsul baiatului. - Nu mai am, intr-adevar, nimic sa-ti ofer; poate, doar radacinile mele, care se sting, a zis copacul cu lacrimi. - Nu mai am nevoie de nimic; doar de un loc de odihna.Sunt foarte obosit, dupa toti acesti ani!, a raspuns baiatul. - Foarte bine! Radacinile mele sunt cel mai bun loc de odihna.Vino, vino si stai aici, cu mine, si te odihneste! Baiatul sa asezat langa copac, iar copacul era fericit, zambind printre lacrimi. Aceasta este povestea fiecaruia dintre noi.Copacul - sunt parintii.Cand suntem mici indragim joaca in preajma lor.Cand crestem, ii parasim. Mai venim pe la ei, cand avem nevoie de ceva sau daca suntem la ananghie. Dar, indiferent ce se intampla, parintii sunt alaturi de noi, spre a ne ajuta cu tot ce pot, sa ne faca fericiti.Poate va ganditi ca baiatul era plin de cruzime, dar asa ne tratam, cu totii, parintii." Spune-ti povestea aceasta si altora si iubiti-va mereu, parintii , in asa fel incat copiii vostri sa ia exemplu de la voi..

Un cercetator dezvăluie cel mai puternic remediu: 4 linguri pe zi și cancerul dispare

Este vorba despre o reteta conceputa de un cercetator rus, profesorul Hristo Mermersky, care si-a castigat denumirea de „remediu revolutionar” pentru faptul ca a vindecat de cancer numerosi oameni.

„Acesta este un aliment pentru vindecarea intregului organism, un aliment care are ca efect retragerea cancerului”, sustine profesorul Mermersky. Secretul consta in faptul ca preparatul curata vasele de sange, rinichii si ficatul, vindeca inima si creste imunitatea. De asemenea, imbunatateste activitatea creierului, sprijina memoria si previne infarctul sau accidentele vasculare cerebrale. Multi oameni sustin cu convingere ca ar fi cel mai eficient remediu impotriva tuturor tipurilor de cancer.

Ingrediente: 15 lamai proaspete, 12 catei de usturoi, 1 kg de miere , 400 de grame de grau incoltit si 400 de grame de nuci proaspete.

Preparare:

Marunteste impreuna graul incoltit, nucile si usturoiul curatat. Da pe razatoare 5 lamai cu tot cu coaja si amesteca-le cu restul ingredientelor. Stoarce apoi sucul celorlalte 10 lamai si toarna-l peste toate ingredientele, omogenizand bine preparatul. Adauga mierea si mai amesteca totul o vreme cu o lingura de lemn, apoi toarna preparatul obtinut in recipiente de sticla. Depoziteaza recipientele in frigider timp de 3 zile, dupa care poti incepe sa folosesti remediul.

Modul de utilizare: consuma preparatul cu 30 de minute inainte de micul dejun, inainte de pranz si seara inainte de culcare. Daca folosesti remediul pentru a combate cancerul, ia cate 2 linguri la fiecare doua ore.

Profesorul Mermersky sustine ca reteta garanteaza sanatate si longevitate, trateaza cancerul si tonifiaza si energizeaza corpul. „Acest medicament contine toate vitaminele, sarurile minerale, substantele bioactive, proteinele, carbohidratii si grasimile vegetale necesare corpului. De aceea, sprijina functiile organelor si ale glandelor interne, mentinand corpul sanatos si contribuind la vindecarea completa”, afirma medicul.

Ce ar face Iisus Hristos în locul meu?

Ce ar face Iisus Hristos în locul meu

Câteodată, în momentele mele de singurătate care din păcate sunt multe, încep să îmi pun anumite întrebări referitoare la existenţa mea pe pământ sau chiar la existenţa lui Dumnezeu. Legat de existenţa lui Dumnezeu frământările mele se spulberă repede, trebuie doar arunc o privire pe geam şi văd iarba de un verde închis şi cerul albastru (locuiesc în Danemarca şi aici zăpadă nu mai este de ceva timp) şi îmi dau seama imediat că toate acestea nu puteau să apară de la sine. Cineva le-a făcut şi le-a făcut perfect, nu este o coincidenţă că toate se leagă atât de bine şi armonios între ele, regnul animal cu cel vegetal.

Noi nu putem vedea frumuseţea aceasta din cauza păcatelor noastre pentru că ne întunecă mintea şi sufletul. Spunea un prieten de-al meu odată: “Oare dacă aici e atât de frumos, oare în rai cum e?” Eu aş vrea să aflu. Cred că toţi vrem. Avem la îndemână şi metoda. Să renunţăm la păcate în favoarea facerii de bine şi curăţirii sufletului prin învăţăturile Bisericii.

Noi, oamenii, avem în noi acest potenţial, calitate sau cum vreţi voi să-i spuneţi, de a face bine încă de la naştere, încă din copilărie. Dar pe măsură ce creştem, toate aceste sentimente care par copilăroase, dragostea sinceră faţă de părinţi, faţă de un tovarăş de joacă, bucuria să împarţi, bucuria comuniunii cu ceilalţi, inocentă şi zâmbetul sincer dispar.. încet, încet dar nu de tot. Încă mai rămâne ceva acolo, ca o sămânţă ce aşteaptă să rodească şi depinde doar de noi dacă o facem să rodească sau nu.

A face bine e ceva natural, firesc şi uşor pentru că este în noi, pe când a face rău e nenatural, trebuie gândită treaba bine înainte, gândită şi răzgândită pentru ca să fie în conformitate cu interesele noastre, fără a ne pasă prea mult dacă facem rău şi altcuiva. Dar totuşi există un echilibru, Cineva controlează balanţa şi există o continuitate în lume, există bine, există oameni sfinţi, există Dumnezeu pentru că altfel la câte războaie au fost dealungul timpului nu cred că ajungeam ziua de azi.

Mă gândesc câteodată cum era dacă trăiam în altă perioadă a omenirii, când viaţa era simplă, când nu erau atâtea ispite, când nu era aşa de multă informaţie care să pătrundă în creierul nostru. Oare cum era? Bănuiesc că era şi atunci la fel, avea cel rău grijă să nu ne lase să ne plictisim cu atâta bine şi să ne pună la fel de multe piedici doar că sub altă formă.

Eu am început relativ recent să merg la biserică, de vreo doi ani. Înainte mergeam doar aşa, în vizită ca la un muzeu şi sperăm că Domnul Iisus Hristos să-mi împlinească dorinţele iar eu să mă bucur din plin de viaţa mea plină de desfătări efemere. Ştiam totuşi că îmi lipseşte ceva, chiar dacă nu am dus niciodată lipsă de nimic. Îmi lipsea liniştea sufletească, îmi lipsea rugăciunea şi mai presus de orice îmi lipsea credinţa adevărată.

Nici acum nu le-am dobândit dar măcar ştiu metoda, cum am scris şi mai sus. Am început să cunosc puţin câte puţin tainele Ortodoxiei şi să gust din bucuria care o simţi în suflet atunci când mergi pe calea cea dreaptă, cu toate că m-am abătut de la ea de multe ori şi încă mă mai abat. Dar încerc să o găsesc mereu şi e chiar uşor de găsit, cu un pic de post, un pic de rugăciune şi am reintrat iar în cursa spre curăţirea inimii.

E greu... dar e atât de frumos!

Acum ne aflăm în perioada Postului Mare, dar mie personal îmi provoacă bucurie fiecare perioadă de post din an. Chiar dacă sincer să fiu nu am ţinut niciodată un post aşa cum trebuie, curat, cu trupul şi sufletul dar am încercat şi vreau să tot încerc până o să reuşesc. Am învăţat de la părintele meu duhovnic cum să rezolv orice problemă care o am, orice întrebare care pare fără răspuns, orice nedumerire legată de ceva anume, orice decizie care trebuie să o iau sau orice altceva ce pare iniţial că mă depăşeşte.

Toate aceste se rezolva uşor cu o singură întrebare: Ce ar face Iisus Hristos în locul meu? Primul gând care vine în minte acela este şi răspunsul, pentru că este vocea conştiinţei care este însăşi glasul lui Dumnezeu. Încercaţi şi voi.

(Julian)

" - Ce faci , părinte ?

" - Ce faci , părinte ?
- Cad si mă ridic ! ......" ( Pateric )
Dumnezeu întotdeauna ne număra ridicările si nu căderile. Niciodată Doamne nu o să ne întrebe de ce am căzut ; fiindcă stie , intelege , simte , Îl doare , Ii cade o lacrimă.....Pentru tine , pentru mine , de saptezeci de ori câte sapte .....
Dumnezeu o să mă întrebe. de ce am rămas la podea , de ce m-am descurajat , de ce nu m-am ridicat din mocirlă. Dar mâine cad iar ....Din nou să mă ridic ! Important este ca atunci când vine moartea să mă găsească drept , si nu căzut.
Să nu divortez de Hristos ! Să aleg să fiu în brațele lui Doamne , chiar si în iadul din mine .......

Hrisostom Filipescu !!!

Îmi placeCo
- Cad si mă ridic ! ......" ( Pateric )
Dumnezeu întotdeauna ne număra ridicările si nu căderile. Niciodată Doamne nu o să ne întrebe de ce am căzut ; fiindcă stie , intelege , simte , Îl doare , Ii cade o lacrimă.....Pentru tine , pentru mine , de saptezeci de ori câte sapte .....
Dumnezeu o să mă întrebe. de ce am rămas la podea , de ce m-am descurajat , de ce nu m-am ridicat din mocirlă. Dar mâine cad iar ....Din nou să mă ridic ! Important este ca atunci când vine moartea să mă găsească drept , si nu căzut.
Să nu divortez de Hristos ! Să aleg să fiu în brațele lui Doamne , chiar si în iadul din mine .......

Hrisostom Filipescu !!!

37 de realități șocante despre procesul crucificării

1. Este cea mai dureroasa metodă de ucidere inventată vreodată.

2. Se aplica doar celor mai periculoşi infractori de sex masculin.

3. Înainte să fie crucificat, Hristos a fost dezbrăcat complet de către soldaţii romani, care au împărţit între ei haina Lui, trăgând la sorţi pentru ea, devenind astfel realitate o profeţie scrisă cu sute de ani înaintea naşterii Mântuitorului, care se găseşte în Psalmul 22:18: "îşi împart hainele mele între ei şi trag la sorţi pentru cămaşa mea".

4. Crucificarea Domnului Iisus a însemnat, de fapt, o moarte lentă, chinuitoare şi înspăimântătoare.

5. Genunchii lui Iisus erau îndoiţi la 45 de grade, fiind astfel forţat să îşi susţină greutatea în muşchii coapselor, o poziţie care din punct de vedere anatomic e imposibil de păstrat mai mult de câteva minute, fără a implica crampe musculare cumplite în zona coapselor si a gambelor.

6. După cum ţi-ai putut da seama, întreaga greutate a corpului Domnului era susţinută de picioarele Lui, în condiţiile în care acestea erau străpunse de piroane, motiv pentru care capacitatea musculară a membrelor sale inferioare scădea dramatic. Prin urmare, era necesară o echilibrare a susţinerii greutăţii Sale, având la dispoziţie doar încheieturile mâinilor, braţele propriu-zise şi umerii.

7. La doar câteva minute după ce a fost pus pe cruce, umerii lui Hristos s-au dislocat. După trecerea altor câteva minute, coatele şi încheieturile mâinilor s-au dislocat, de asemenea.

8. Ca rezultat al dislocării membrelor superioare, braţele Sale erau cu 23 cm mai lungi decât în mod normal.

9. În urma acestor dureri fizice inimaginabile s-a împlinit profeţia din Psalmul 22:14: "Am ajuns ca apa care se scurge şi toate oasele mi se despart".

10. În urma dislocării membrelor superioare ale lui Hristos, greutatea corpului Său a cauzat contracţii forţate ale muşchiului mare pectoral.

11. Aceste contracţii forţate i-au împins cutia toracică înspre partea superioară și exterioară în acelaşi timp, determinând o poziţie profund inconfortabilă. Pieptul Lui era într-o permanentă poziţie de inspirare la capacitate maximă. Pentru a expira, Iisus era obligat din punct de vedere fiziologic să îşi forţeze întregul corp.

12. Hristos trebuia să-şi împingă picioarele în piroane pentru a-şi ridica trupul, permiţând astfel cutiei Sale toracice să revină preţ de câteva secunde într-o poziţie inferioară, acesta fiind singurul mod în care aerul din plămânii Săi putea fi expirat.

13. Problema era că Iisus nu putea să îşi împingă picioarele în piroane cu prea multă uşurinţă, fiindcă acestea, îndoite la 45 de grade, cauzau crampe musculare severe şi epuizare fizică.

14. Spre deosebire de ecranizările Hollywood-ului cu privire la crucificare, victima era foarte activă. Cel care era răstignit era forţat din punct de vedere fiziologic să se mişte în sus şi mai apoi în jos, pe o distanţă verticală de aproximativ 30 cm, pentru a putea respira.

15. Pe măsura ce orele treceau, chinurile fizice erau tot mai greu de suportat: durerile dislocării încheieturilor, coatelor şi umerilor, palmele şi picioarele străpunse de piroane, poziţia chinuitoare a corpului, coroana de spini înfiptă adânc pe capul şi fruntea Lui, în condiţiile în care Iisus fusese biciuit înainte de răstignire; toate acestea urmate de o acută insuficienţă respiratorie, însoţită de o profundă teamă psihologică de asfixiere.

16. Trupul lui Iisus era acoperit de sânge si transpiraţie.

17. Sângele era rezultatul biciurii, iar transpiraţia rezultatul intenselor încercări de a expira aerul din plămâni. În tot acest timp, El era complet dezbrăcat, iar liderii religioşi ai evreilor, oamenii de rând şi tâlharii răstigniţi la stânga şi la dreapta Sa... îşi băteau joc de El. Mama lui Iisus era prezentă şi privea aceste scene.

18. Din cauza dificultăţilor respiratorii şi a stării de hipoventilaţie pulmonară, nivelul de oxigen din sângele Domnului Iisus a început să scadă, dezvoltând astfel ceea ce se numeşte hipoxie (nivelul de oxigen din ţesuturi în continuă scădere), de unde rezultă că nivelul dioxidului de carbon (CO2) se afla în creştere.

19. În plus, creşterea nivelului de dioxid de carbon a dus la stimularea forţată a inimii Sale să bată din ce în ce mai repede pentru a creşte nivelul de oxigen si a-l diminua pe cel de CO2.

20. În încercarea organismului uman de a echilibra situaţia, centrii nervoşi ai creierului cu rol în reglarea respiraţiei începeau să trimită semnale urgente plămânilor să respire mai repede, ceea ce însemna şi mai chinuitor pentru Domnul Iisus.

21. Drept urmare, în mod involuntar, mişcările pe verticală ale lui Iisus de pe cruce au devenit mai dese, în ciuda agoniei şi spre încântarea celor care Îl priveau cu scopul de a-l batjocori.

22. Scăderea nivelului de oxigen şi creşterea celui de dioxid de carbon au condus la tahicardie (accelerarea fiziologică a bătăilor inimii).

23. Iisus nu mai bause niciun fel de lichid de 15 ore, de la ora 6 p.m. cu o zi înainte, când a fost arestat. Pe lângă asta, a avut de îndurat un proces torturant de biciuire romană.

24. Din cauza deshidratării și a lipsei de oxigen, tensiunea sa arterială a scăzut dramatic până la, probabil, 80/50.

25. Iisus se afla acum într-o stare de gradul I de apoplexie, suferind de hipovolemie (diminuare a volumului de sânge circulant), tahicardie (accelerarea fiziologică a bătăilor inimii), tahipnee (accelerare excesiva a ritmului de respirație) și hiperhidremie (creștere a cantității de apă conținută în sânge).

26. Iisus se afla în insuficiență cardiacă și respiratorie.

27. Iisus a spus "Mi-e sete", fiindcă trupul Său devenea tot mai lipsit de fluide, din cauza rănilor prin care I se scurgea sângele și a efortului depus pentru a respira, motiv pentru care transpira excesiv.

28. Hristos deja dezvoltase un hemopericard (acumulare de sânge în cavitatea pericardică), inima Sa făcând eforturi tot mai mari pentru a bate.

29. În urma acestor afecțiuni repetate, există probabilitatea ca la un moment dat inima lui Hristos să fi explodat, literalmente.

30. Aceasta a fost, probabil, cauza morții Sale.

31. Pentru a încetini procesul crucificării, soldații romani aveau obiceiul de a pune un mic "scăunel" din lemn pe cruce, fapt care Îi acorda lui Iisus "privilegiul" de a-și ține greutatea pe osul sacral.

32. Efectul acestei acțiuni era unul de încetinire a morții răstignitului, care putea să stea în agonie pe cruce până la 9 zile, în cazuri excepționale.

33. Când romanii doreau să grăbească procesul morții unui condamnat, ii zdrobeau fluierele picioarelor, cauzând sufocarea victimei în doar câteva minute.

34. În cazul lui Hristos nu a fost nevoie, fiindca deja murise (împlinind astfel o altă profeție care spunea că oasele Lui nu vor fi zdrobite), după cum s-a asigurat soldatul când i-a străpuns inima cu o suliță, sângele curgând separat de apă.

35. Iisus Hristos a murit dupa 6 ore de tortură, în cel mai crunt si chinuitor mod vreodată inventat de către oameni - răstignit.

36. Iisus Hristos a murit pentru ca tu și eu să putem avea siguranța că după ce murim... ne vom întâlni cu Dumnezeu!

37. Hristos a Înviat!

Doctorii stiu adevarul

De ce ne îmbolnăvim? Iată cauzele și semnificațiile fiecărei bolii !

Tindem sa privim boala ca pe un ghinion, ca pe ceva rau, ca pe o nedreptate care ni se intampla, insa nu este chiar asa! Boala nu reprezinta o greseala sau o intamplare nefericita, ci mai degraba un semnal al corpului ca intr-un anumit punct al vietii noastre, am gresit!

Ar trebui sa ii multumim lui Dumnezeu ca ne ofera boala, ca pe o oportunitate sa ne spalam pacatele si sa ne indreptam greseala. Orice boala pe lumea asta este vindecabila, prin post si rugaciune. Stiinta nu le poate vindeca pe toate, insa rugaciunea si credinta, da.

Orice boala pe care o avem reprezinta un indiciu al unei cai gresite pe care am mers si pe care trebuie sa o indreptam. Odata ce o persoana a inteles mesajul, boala inceteaza. De cele mai multe ori, bolile apar pe fond nervos, datorita insuficientei iubirii. Cancerul de exemplu, apare adesea pe baza de stres sau suparare. Sunt nenumarate cazuri in care persoane care sufereau de cancer, s-au tratat schimbandu-si modul de viata intr-unul mai optimist si mai increzator.

Cu cat omul iubeste mai mult pe cel de langa el, cu atat este mai putin predispus unei boli. Daca nu ne-am imbolnavi, nu am putea sti unde anume am gresit.

Doctorii stiu adevarul
Doctorii cunosc ca oamenii se pot vindeca si singuri, ca organismul nostru se poate face bine, insa din pacate, trebuie sa traiasca si ei, astfel ca ne recomanda tot felul de medicamente care nu fac altceva decat sa ne distruga din interior si sa incepem sa avem mai mare incredere in niste pilule, decat avem in Dumnezeu.

De cele mai multe ori, persoanele foarte orgolioase se imbolnavesc usor, deoarece atrag energiile negative din jur asupra lor. Cu cat avem ganduri mai distructive, cu atat mai agresiva este boala. Daca in schimb, suntem buni la suflet si sinceri cu cei din jur, boala nu isi va putea face loc in interiorul corpului nostru.

Pentru a intelege mai bine care sunt cauzele si semnificatiile spirituale ale fiecarei boli, cititi informatiile de mai jos. De precizat ca sursa acestui articol o reprezinta Valeriu Popa (n. 1924 - d. 1997) si blogul fiituinsutimaa.wordpress.com.

CAUZELE SI SEMNIFICATIILE BOLILOR:
ACNEEA (coşurile): înseamnă neacceptarea propriei persoane. Nu-ţi place de tine însuți.
ALCOOLISMUL: implică probleme legate de tatăl său; trebuie cultivată detaşarea de acesta. Alcoolicul părăseşte familia, slujba, viaţa, dar nu se lasă de alcool. El se află în relaţie de dependenţă față de alcool şi aceasta înseamnă că din suflet lipseşte iubirea. Persoana trebuie să iubească lumea din jur. Dacă acest sentiment îi lipseşte, în suflet i se instalează o stare de disconfort, de chin spiritual. De aceea încearcă să-şi reprime această durere prin orice mijloace. Trebuie ca omul să înceteze să mai poarte supărarea pe lumea din jur şi să intre în armonie cu ea, pentru că armonia înseamnă iubire. Cine nu este iubit de nimeni şi nu iubeşte pe nimeni se pierde ușor în valurile ispitelor. Cei mai mulţi oamenii nenorociţi şi făcători de rele sunt jertfe ale unei copilării triste, în care au fost lipsiţi de iubire şi de grijă părintească. Aceştia au ajuns să nu iubească pe nimeni. Nu trebuie uitat că lucrurile care ne fac dependenţi generează numai suferinţă.
AFECŢIUNILE PULMONARE: jale reprimată, necazuri, supărări, frica de a simţi plăcerea şi bucuriile vieţii. Tuberculoza arată că într-o viaţă anterioară persoana a trăit numai pentru valorile materiale. Gândirea răului despre lumea înconjurătoare. Tuberculoza, pneumonia şi bronşita se datorează unor supărări de lungă durată. Când nu iubim lumea înconjurătoare, au de suferit plămânii.
AFECŢIUNI LA SUPRARENALE: înseamnă indiferenţă, ignoranţă faţă de sine, anxietate.
ALERGIILE: sunt rezultatul supărărilor interioare, al nemulţumirilor faţă de oamenii apropiaţi şi lumea înconjurătoare.
ANEMIA: este o utilizare incorectă a oxigenului la nivelul globulelor roşii şi este consecinţa unui refuz de a-şi utiliza talentele în serviciul aproapelui.
ANGINA: reprezintă teama de a se exprima sau de a cere ceva părinţilor sau partenerului.
APENDICITA: frica de viaţă, blocarea curgerii binelui.
ARTRITA: apare la persoanele care nu sunt iubite. Spirit prea critic şi rigiditate provenită din mental. Nu încerca să-i schimbi pe ceilalţi, acceptă-i aşa cum sunt. Dacă artrita e prezentă la nivelul mâinilor, braţelor, picioarelor şi şoldurilor eşti încredinţat că oamenii se folosesc de tine. În realitate nu exprimi ceea ce vrei. Corpul tău îţi spune că e vremea să te  afirmi prin tine însuţi.
ATEROSCLEROZA: rezistenţă, tensiuni, refuzul de a vedea binele.
ASTMUL: iubire ascunsă, înăbuşită. Plâns suprimat. O femeie şi-a alungat fiica din casă. Aceasta a crescut și s-a îmbolnăvit de astm, care nu a putut fi tratat cu medicamente. Când fiica a reuşit să-şi ierte mama, astmul i-a trecut.
AUTISM: într-o experienţă anterioară, individul a manifestat un refuz al societăţii, ducând o viaţă marginală. Acum, singura soluţie este iubirea pe care va trebui s-o primească de la apropiaţii săi.
APOPLEXIE: fuga de familie, de sine şi de viaţă. Indică un sentiment de vinovăţie. Un atac este de fapt un avertisment în plus pentru a deveni conştient de faptul că e inutil să te simţi vinovat.
BILA: plăcerea pentru mâncăruri fierbinţi, iuţi, acre, uscate şi sărate deranjează funcţia bilei. De asemenea, mânia, supărarea, frica, activitatea sexuală excesivă sunt  factori de dereglare a bilei.
BOALA PARKINSON: reprezintă teamă şi dorinţa intensă de a controla tot şi pe toţi.
BOLILE DE PIELE: apar din cauza acumulării toxinelor în sânge. Dar mai sunt generate şi de tulburările hormonale. Problema pielii subliniază teama individului de a se exprima total, de a fi el însuşi, de a se deschide complet. Psoriazisul şi alte boli de piele reprezintă o lipsă de iubire pentru sine şi o respingere a tot ce viaţa îi oferă individului. Psoriazisul poate fi şi cauza unui orgoliu nestăvilit, o trufie exacerbată. Conflictul psihic cu spaţiul poate predispune la boli de piele.
BRONŞITA: se declanşează într-un mediu familial foarte tensionat.
BOLILE NERVOASE: se referă la sistemul nervos central, cel care coordonează viaţa omului. El reprezintă comandamentul suprem al sistemului nervos şi al întregului organism. Starea pe care medicii o numesc depresie este o lipsă a dorinţei de a trăi. Acest program poate fi o urmare a lipsei dorinţei de a avea copii sau apariția unui copil nedorit (de pildă fată în loc de băiat). De fapt cele mai multe greşeli ale părinţilor în timpul sarcinii îi creează copilului un program de autodistrugere. De aceea deprimarea, odată instalată, nu poate fi uşor vindecată. Când te simţi continuu nefericit şi nemulţumit, când nimic din jur nu-ţi place te îndrepţi spre depresie. Depresia este o agresiune împotriva ta însuţi. Conflictul cu spaţiul în care trăieşti predispune la dereglări psihice. Grijile permanente sunt păcate împotriva propriei tale naturi. Ele au urmări asupra sistemului nervos. Nemulţumirea de sine, neîncrederea în propria persoană mai duce și la boli de vedere, de auz, de percepţie. Dacă te autoculpabilizezi, predispoziţia de a achiziţiona o boală psihică este foarte mare. Neliniştea este ucigătoare. Valul de nelinişte din sufletul nostru este oglinda angoasei, a anxietăţii, fricii etc. Nevroza se caracterizează printr-o stare de nelinişte, adesea extremă, cu frică de moarte şi cu sufocări, palpitaţii, transpiraţii, ameţeli, tremurături şi senzaţia de oprire a inimii.
CANCERUL: este boala întristării, deprimării şi nemulţumirii de sine și de soartă. Bolnavii de cancer cad în depresie şi regretă trecutul. Regenerarea iubirii faţă de oameni este prima cale spre vindecarea cancerului şi a altor boli. Femeile care ţin mari supărări în suflet se îmbolnăvesc de cancer. De fapt, toate emoţiile înăbuşite produc cancerul. Emoţiile ascunse multă vreme în tine sfârşesc prin a exploda, ceea ce provoacă şi explozia celulelor din corpul tău. Dacă jignim prin vorbe persoana iubită ne putem alege cu cancer la buze, la limbă sau gingii, iar dacă vom critica în permanenţă ne vom îmbolnăvi de cancer hepatic. Dacă vom gândi agresiv despre cei apropiaţi riscăm un cancer la stomac. Cauza spirituală a cancerului constă în faptul că individul nu a asimilat lecţiile ce i-au fost propuse în această viaţă, refuzând astfel evoluţia. Cancerul reprezintă o autodistrugere, ceea ce face vindecarea dificilă. De fapt, este o boală a sufletului şi de aceea, acesta trebuie vindecat mai întâi.
CEFALEEA, MIGRENELE: supărarea puternică pe un semen al tău duce la un blocaj energetic. Remediul este schimbarea gândului de ură în pace şi adoptarea unei gândiri pozitive. Restabilind legea iubirii prin iertare îţi recapeţi sănătatea.
CELULITA: înseamnă mânie depozitată.
COLESTEROLUL CRESCUT: corespunde înăspririi naturii sentimentale, rigidităţii persoanelor care îşi creează o carapace de protecţie. Acel individ are o mare teamă de a accepta bucuria. El ar trebui ca în permanenţă să lase emoţia şi energia iubirii să curgă prin fiinţa lui.
COLOANA VERTEBRALĂ: este axul care poartă amprenta împlinirilor noastre, blocajele şi temerile noastre, refuzul de a evolua, de a iubi. Durerea în coloana vertebrală este de regulă supărarea pe omul apropiat, pe sine şi pe soartă. Dacă amploarea supărărilor este mare, poate să apară o deformare a coloanei, o fractură sau să se formeze o cocoaşă.
COMA: fuga de cineva sau de ceva.
CONGESTIA CEREBRALĂ: se datorează respingerii vieţii şi afişarea unei încăpăţânări. Ura se naşte în cap şi se blochează prin traumatism cranio-cerebral.
CONJUCTIVITA: mânie neexprimată, frustrare.
CONSTIPAŢIA: ataşament, posesivitate, refuz de a se debarasa de vechile scheme devenite inutile.
DEGETELE ARTRITICE: senzaţia de victimă.
DIAREEA: teamă, refuzul de a slăbi încordarea. Refuzul de accepta idei noi.
DIABETUL: nu-i atât o boală, cât o reacţie de apărare a organismului. Organismul trebuie să blocheze programele distructive ale altor oameni pătrunse în câmpul lui. Cu cât mai puternic şi mai periculos este programul distructiv, cu atât mai eficientă şi mai sigură trebuie să fie blocarea acestuia, respectiv a bolii semnalate. Cauza principală este dorirea unui rău din tot sufletul unei persoane iubite şi de care te-ai despărţit. Aceste sentimente provoacă diabetul, pentru că au ucis iubirea şi, prin aceasta, legătura cu cosmosul. De aceea, să nu renunţaţi niciodată la persoana iubită.


DINŢII: dificultăţi în a lua decizii. Distrugerea dinţilor apare ca efect al vorbelor rele adresate părinţilor sau rudelor şi dorirea răului oamenilor apropiaţi; deplângerea propriei sorți şi o alimentaţie incorectă, existenţa geloziei şi a supărărilor ascunse. O durere a dinţilor înseamnă că e timpul să iei o decizie fără să-ţi fie teamă de rezultate. Întrucât dinţii ţin de dorinţe, lipsa dinţilor din faţă este dovada unei blocări a sexualităţii.
ENCEFALOPATIE: certurile puternice înainte de naşterea unui copil, ajungând până la limita divorţului sau la gânduri de sinucidere fixează în structura câmpului copilului programe puternic distructive. Copilul care se naşte plăteşte prin această boală.
EPILEPSIA: este rezultatul unei depresii adânci.
FEBRA: este un semn de furie interioară. Toate dorinţele înăbuşite, închise în tine, explodează. Încetează să aduni totul în tine. Supărarea şi furia nu-ţi sunt benefice, te pedepseşti singur.
FICATUL: este organul care ripostează la supărările pe oamenii apropiaţi şi păstrează deseori mânie reprimată. Ficatul este sediul celor mai negative emoţii (ura, mânia, furia). Problemele de ficat vin dintr-o mânie îndreptată împotriva propriei persoane, ca rezultat al unui conflict între suflet şi minte. Ficatul suferă la persoanele care fac aprecieri dure la adresa celor apropiaţi. Stresul de orice natură are un efect negativ asupra ficatului. Ficatul este un instrument al sufletului şi de aceea, tratarea depresiei nu poate fi despărţită de cea al ficatului. Emoţiile au o mare putere de influență asupra ficatului şi a secreţiilor bilei. Emoţiile pozitive – bucuria, buna dispoziţie – măresc secreţia bilei, iar supărările o opresc parţial sau complet. Ficatul este foarte sensibil la supărări. Să ne amintim o zicală populară care spune „de supărare i s-a vărsat fierea în sânge”. Supărările agresive pe oamenii apropiaţi determină cancerul ficatului. Problemele de vezică biliară arată îngustime de spirit. Icterul se poate declanşa la individul care suferă un prejudiciu pe care nu știe să-l îndrepte. Hepatita reprezintă rezistenţă la schimbare. Refuzul de a vedea limpede, de a discerne. Ficatul este legat şi de credinţă. Credinţa în univers permite emoţiilor negative să se scurgă. curăţând ficatul.
FRIGIDITATEA: teamă, negarea plăcerii; credinţa că sexul este rău; parteneri insensibili.
GÂTUL: orice problemă legată de gât corespunde temerii de a întreba şi de a se exprima, sau un blocaj al creativităţii. Refuzul schimbării, rigiditate, mânie ascunsă din cauza unor cuvinte jignitoare.
GENUNCHII: simbolizează legătura între suflet şi personalitate. O problemă la genunchi indică o îndepărtare de scopul său din această viata şi un refuz de a evolua, mândrie înmagazinată, încăpăţânare, lipsă de flexibilitate.
GREAŢA, VĂRSĂTURILE: respingerea unei idei, a unei persoane sau a unei experienţe. Pentru o femeie însărcinată, arată că nu a vrut să aibă copilul.
GUTURAIUL: se declanşează într-o perioadă de confuzie a individului sau în urma unei temeri, culpabilităţi. Nasul care curge reprezintă lacrimi şi o purificare necesară.
HEMORAGIILE NAZALE: cauza principală este trufia.
HEMOROIZII: teama de a slăbi încordarea.
HERNIA DE DISC: înseamnă indecizie, senzaţia că viaţa a devenit de nesuportat.
HERPESUL: culpabilitate sexuală.
HIPERTENSIUNEA: subliniază o facultate limitată de a iubi şi o lipsă de compasiune. Persoana trebuie să-şi exprime iubirea pentru tot ce întâlneşte şi ce vede. O altă cauză pot fi vechi probleme emoţionale, nerezolvate.
HIPOTENSIUNEA: arată, de asemenea, o iubire limitată, dar în sensul că această persoană a fost negativă şi defetistă, necrezând în iubire. O altă cauză ar fi lipsa de iubire în copilărie.
HOMOSEXUALITATEA: femeia geloasă răpeşte aptitudinile copiilor şi nepoţilor ei şi-i împinge la homosexualitate. Gelosul ajunge nu numai la sterilitate fizică, ci şi creatoare. Un om homosexual este incredibil de gelos în interior.
IMPOTENŢA: Apare din cauza geloziei, a supărărilor şi a dispreţului faţă de femei. Această agresiune afectează sistemul urogenital. Dacă bărbatul a fost deseori supărat pe femei, a gândit rău despre ele, este un viitor impotent.
INIMA: reprezintă centrul iubirii. Dacă nu-şi exprimă deschis sentimentele, individul riscă să aibă probleme cardiace. Din cauza reprimării emoţionale şi a sentimentelor negative, multe persoane au probleme cardiace. Un om bolnav de inimă este depozitarul unei cantităţi enorme de gânduri de ură. Problemele conflictuale îndelungate, insatisfacţiile, generează hipertensiune şi boli de inimă. Bolile cardiace au drept cauze gelozia sau supărarea pe oamenii apropiaţi. Prin gânduri de iubire a semenilor se vor putea anula gândurile de ură. Lipsa afecţiunii poate deregla inima. Dragostea şi compasiunea constituie forţa terapeutică ce ajută la refacerea inimii. Persoanele care îşi reprimă sentimentele acumulează blocaje energetice la nivelul inimii. Verdele este culoarea inimii. De aceea, o plimbare într-o pădure îndepărtată de agitaţia oraşelor sau într-un lan înverzit va spori sănătatea şi vitalitatea inimii. Reumatismul cardiovascular are două cauze: o lungă perioadă de supărare sau tristeţe precum şi o expunere repetată la factori climaterici nocivi, cum este frigul.
INSOMNIA: provine din totala incapacitate a spiritului de a-şi focaliza gândurile. Tratamentul pentru vindecarea insomniei trebuie să înceapă ziua. Este necesar să vă concentrați asupra a ceea ce faceți. Când vă împrăştiaţi gândurile în mai multe direcții, slăbiţi capacitatea spiritului de a se concentra, din care cauză seara îi este din ce în ce mai greu să se detaşeze de trup şi să se reîntoarcă dimineaţa cu forţele refăcute. Nu putem avea un somn bun noaptea decât dacă spiritul se retrage din corp. Insomnia mai este generată de întreţinerea unor gânduri de vinovăție. Oglinzile din dormitor sunt și ele răspunzătoare de cazurile de insomnie.
INTESTINUL GROS ŞI SUBŢIRE: refuzul de a înţelege unele lecţii de viaţă din punct de vedere evolutiv. Dacă omul nu suportă stresul se îmbolnăveşte intestinul gros, iar dacă se înfurie și acumulează agresivitate, se îmbolnăveşte cel subţire. Reaua dispoziţie, plictiseala şi nereuşitele la serviciu conduc la o funcţionare defectuoasă a intestinului gros. Când se manifestă constipaţia, ea trebuie tratată urgent. Starea de sănătate este în legătură directă cu evacuarea regulată a intestinului gros.
LARINGITA: în acest caz ţi-e teamă să te exprimi şi nu eşti în stare să-ţi spui părerea. Dacă laringita ta ascunde supărare şi furie, trebuie să o exprimi, altfel furia va creşte în tine.
LEUCEMIA: înseamnă mândrie necontrolată.
LIMFA: plăcerea exagerată pentru dulciuri, mâncăruri acre şi sărate, alimente greu digerabile şi exces de lactate.
NASUL: te deranjează ceva sau cineva pe care nu-l poţi suporta. Sunt semnale ale corpului care-ţi spune că nu e bine ce faci, că nu trebuie să te laşi afectat. Nasul reprezintă intuiţia şi cunoaşterea de sine.
OCHII: indică teama de viitor şi faptul că într-o experienţă precedentă individul nu a dorit să vadă nici să-i ajute pe apropiaţii săi. Cauza miopiei o constituie deformarea structurilor câmpului la nivelul capului, determinată de sentimentul de ură, precum şi de nemulţumirea de sine şi frica de a vedea înainte. O principală cauză este gelozia agresivă. Cu cât un om are un caracter mai rigid, cu atât mai profund pătrunde agresivitatea în subconştient şi devine mai periculoasă. Dacă la invidie se adaugă dispreţul, dacă în caracter avem vanitate şi cruzime, se produce un program de autodistrugere care se manifestă prin ruperea retinei, orbire sau un grav traumatism cranian. Vederea slabă este determinată de ură. Purificarea se face prin spovedanie şi rugăciune. Ataşarea de relaţii şi idealuri distruge vederea. Glaucomul este cauzat de refuzul îndelungat de a ierta. La bătrânețe, mulţi îşi pierd vederea pentru că se leagă prea mult de această lume.
OSTEOPOROZA: persoana afectată simte că nu mai are un suport în această viaţă. În majoritatea produselor de origine animală există acid uric, care poate fi neutralizat numai cu calciu. În cazul în care corpul nu l-ar neutraliza, am muri. De aceea, corpul nostru este nevoit să extragă calciu din oase, ceea ce duce la osteoporoză. Concentratele zaharoase, care sunt acide, pot agrava fenomenul. Persoana în cauză să consume peşte (heringi), care conţine vitamina D2, necesară metabolizării calciului.
PANCREASUL: are rolul de a echilibra glucoza (zahăr) în sânge. Dacă individul consumă prea mult zahăr şi dulciuri concentrate își va provoca dezordini în organism şi o hipersecreţie de insulină, care duce la hiperglicemie. Astfel, insulina secretată în cantităţi mari favorizează sinteza crescută de grăsimi, conducând la obezitate, diabet zaharat, ateroscleroză. Pancreatita, diabetul zaharat şi cancerul pancreatic sunt semne ale faptului că omul iubit şi iubirea pentru el au devenit o valoare absolută. De obicei, problemele pancreasului apar la persoanele care cred că nu merită să se bucure de nimic în viaţă. De multe ori fac plăcerile altora, ținând în interiorul lor o tristeţe ascunsă.
PICIOARELE: reprezintă ancorarea, conexiunea cu Terra. Problemele de la picioare simbolizează un refuz de a avansa, de a evolua, sau teama de a stagna în viaţă, teama de viitor. Atunci când omul este nemulţumit de soarta sa îl dor picioarele. Când omul este dispus să facă un rău unei persoane în propriul beneficiu sau să se dispreţuiască pe sine, când prosperitatea i se năruie, toate acestea pot da şi dureri, traume ale picioarelor şi o dilatare varicoasă a venelor. Varicele vin din faptul că sunteţi supărat pe sine, pe soartă. Aveţi grijă să aveţi picioarele calde! Asta este valabil pentru toţi bolnavii, dar în special pentru cei de rinichi. O încălţăminte proastă face rău nu numai la picioare ci întregului corp. Dacă ai bătături, înseamnă că nu gândeşti şi acţionezi aşa cum ar trebui.
PIETRELE LA FIERE ŞI RINICHI: apar din cauza consumului de dulciuri și amidon concentrat, care împiedică eliminarea din corp a depozitelor de calciu organic. Cauza este judecarea oamenilor şi supărarea pe soartă.
PROSTATA: afecţiunile ei sunt legate de un sentiment de vinovăție şi de teama de îmbătrânire.
RĂU DE MARE: este în legătură cu teama de moarte.
RĂU DE MIJLOACE DE TRANSPORT: teama de pierdere a controlului.
RETENŢIA DE APĂ: refuzul de a slăbi încordarea.
REUMATISM: resentimente, slăbirea iubirii, rigiditate, asprime. Persoana are o amărăciune cronică.
RINICHII: reprezintă capacitatea de a exterioriza tot ceea ce este în sine. Cel care nu-şi exprimă talentele, capacităţile, dorinţele sau credinţele se expune la tulburări renale. Tot ceea ce este reprimat, frica şi teama slăbesc rinichii. Dacă orgoliul individului nu este prea mare, în rinichi se formează nisip; dacă este la un nivel mai ridicat, se formează pietre care pot fi eliminate. Dacă însă nivelul trufiei este periculos de mare, începe formarea de pietre de formă coralică, ce nu trebuie îndepărtate. Litiaza renală mai apare când individul are probleme de mânie nerezolvate de mult timp. Persoanele certăreţe şi care sunt de multe ori dezamăgite sau frustrate vor avea probleme cu rinichii.
SÂNGELE: zahărul, sarea, iaurtul şi mâncărurile acre au o acţiune toxică asupra sângelui, mai ales când sunt folosite în exces. De asemenea, ura şi mânia generează toxine în corp. Ceaiul de rădăcini de brusture este mijlocul cel mai eficace de epurare a sângelui. Pentru toate problemele sângelui este util să se consume zilnic salată de crudităţi.
SCLEROZA ÎN PLĂCI: are drept cauze frica, rigiditatea, inima împietrită şi îngreunată.
SFORĂITUL: refuzul încăpăţânat de a se desprinde de vechile tipare. Dormitul cu faţa în sus favorizează sforăitul.
SISTEMUL DIGESTIV: stomacul reprezintă facultatea de a digera experienţele existenţei şi de a accepta cele învăţate. Ura, mânia, frica, regretul legat de trecut, precum şi grija, teama şi îngrijorarea faţă de viitor favorizează bolile stomacului, ale vezicii biliare şi ale intestinelor. Aversiunea, neliniştea, o agresivitate conştientă şi sentimentul de ură împotriva oamenilor sunt principalele cauze ale ulcerelor. Dacă omul se supără des şi pe cei apropiaţi sau pe sine, va avea probleme cu stomacul.
ŞOLDURILE: reprezintă utilizarea liberului arbitru pentru a găsi propria cale în planul material. O problemă la şolduri subliniază o lipsă de utilizare a propriului liber arbitru şi faptul de a nu avea un scop în viaţă. O durere la şolduri indică o frică de a lua decizii importante.
SPLINA: reprezintă un depozit de sânge, de energie. Problemele splinei arată o incapacitate de exprimare a iubirii sau o obsesie. În acest ultim caz, e necesară o purificare prin eliminarea sentimentelor negative şi a grijilor înmagazinate în timp. Lăcomia şi de avariţia au o influenţă negativă asupra splinei şi inimii. Splina mai este legată şi de stările psihice proaste şi de depresie.
TIROIDA: problemele cu tiroida indică faptul că persoana nu se poate exprima cum doreşte şi se simte umilită.
TUSEA: cine tuşeşte tot timpul este o fiinţă sufocată de viaţă; trece printr-o stare de mare nervozitate; se simte strivită de o situaţie. O tuse ocazională este un semn de plictiseală sau dorinţă de ceartă.
URECHILE: Te laşi afectat de ceea ce auzi. Senzaţia lăuntrică că eşti superior persoanelor iubite (părinţi, copii, soţie) declanşează un program de autodistrugere care este blocat prin apariţia unor dureri în ureche.
VAMPIRISMUL ENERGETIC: egoismul exagerat, manifestat în gânduri, emoţii sau fapte, precum şi cruzimea duc la deconectarea de cosmos şi atunci omul este nevoit să-și ia energia de la alţi oameni. Provocarea de chinuri fizice şi psihice unui om este una din formele vampirismului.
VARICELE: prestarea unei munci care nu-ți place.
ZONA ZOSTER: indică teama de viitor, antrenând gânduri negative.

Așadar, orice indispoziţie, afecțiune sau boală îţi indică faptul că acţiunile şi gândurile tale nu-ţi sunt benefice. Nemulţumirea permanentă faţă de lume şi propria soartă pot genera afecţiuni grave, incurabile. Ura e tot ce poate fi mai distructiv în om. Trăirea urii declanşează boli violente. De fapt, ura îşi distruge stăpânul. Fiecare gând încărcat de ură e ca o înghiţitură de otravă. Disprețul faţă de oameni este tot o formă a urii. Fondul de ură şi de supărare se dezvoltă şi se transformă într-un program de autodistrugere. Dar partea bună este că din tot ceea ce faci, spui, gândeşti sau simţi, dacă ceva nu e bine, primeşti un semnal. Singura ta grijă este să rămâi atent. Dacă apare un simptom, înseamnă că se întâmplă ceva. E o indicaţie că ai luat-o pe un drum greşit. Atunci eşti rechemat pe drumul cel bun, al iubirii. Ascultă-ţi corpul fizic şi-ţi vei schimba viaţa. Orice boală este chezăşia fericirii viitoare. Cu cât mai multe încercări îţi oferă soarta, cu atât o mai mare fericire te aşteaptă în viitor.

De orice boala sau afectiune ai suferi, nu uita sa nu iti pierzi niciodata speranta. Incepe sa te rogi lui Dumnezeu, sa fii mai bun, sa fii mai deschis si mai sincer cu cei din jur, iar lucrurile se vor indrepta incetul cu incetul, pas cu pas.

Distribuie/da mai departe acest articol si arata-le si prietenilor tai! Este important ca ei sa stie!

Învaţă de la toate

 
Învaţă de la toate să ai statornic drum,
Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum,
Învaţă de la umbră să taci şi sa veghezi,
Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învaţă de la soare cum neclintit s-apui,
Învaţă de la piatră cum trebuie să spui.
Învaţă de la vântul ce-adie prin poteci,
Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.
Învaţă de la toate că toate-ţi sunt surori,
Cum treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori.
Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,
Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.
Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,
Învaţă de la ape să nu dai înapoi.
Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,
Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti,
Învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti.
Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi,
Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi.
Învaţă de la vulturi când umerii ţi-s grei
Şi du-te la furnică să-i vezi povara ei.
Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea,
Învaţă de la soare să ai blândeţea sa.
Învaţă de la păsări să fii mereu în zbor,
Învaţă de la toate că totu-i trecător.
Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea care treci,
Să-nveţi din tot ce piere cum să trăieşti în veci.

Fiecare mărturisire pe care o aducem trebuie să o aducem ca şi pe cea din faţa morţii

Fiecare mărturisire pe care o aducem trebuie să o aducem ca şi pe cea din faţa morţii Venim de fiecare data şi ne căim de unele şi aceleaşi fapte, pentru că nu am observat niciodată că un lucru sau altul ne transformă în monştri, că nu mai semănăm cu chipul lui Dumnezeu întipărit în adâncurile noastre. Ne este dată icoana spre păstrare, iar noi o distrugem, o profanăm, o întinăm pas cu pas, prin nepăsare, în accese de răutate, şi nu răutate aprigă, ci răutate măruntă, infimă. Uneori omul spune: „Nu mă pot rupe de păcatele mele! Dacă aş fi făcut un oarecare păcat mare, aş fi rămas zguduit, poate; însă toată mulţimea păcatelor mele mărunte se aşază peste mine ca praful, neimpovarându-mă. Te obişnuieşti cu ele, după cum te obişnuieşti să locuieşti în dezordinea propriei locuinţe”… Şi nu realizăm că un anume număr de păcate mărunte este mai anevoie de depăşit decât un păcat mare. Pentru că acest păcat mare poate, într-adevăr, să ne zguduie în aşa măsură, încât te trezeşti chiar şi neştiind ce e privegherea. Iar păcatele zilnice… Este o povestire din viaţa lui Alexie, a acestui nebun rus din regiunea Voronejului. La acest om au venit două femei. Prima şi-a mărturisit greşeala şi sufletul ei se frângea sub conştiinţa unui păcat cumplit, săvârşit de ea; a doua se văita: „Părinte, sunt păcătoasă ca toată lumea, ştiţi, e imposibil să trăieşti şi să nu păcătuieşti“. Atunci Alexie le-a arătat printr-un exemplu viu ce înseamnă pocăinţa lor. Le-a trimis pe ambele în câmp; celei care a făcut păcatul cel greu i-a poruncit să găsească cel mai mare bolovan pe care îl poate ridica şi să-l aducă la el. Celeilalte i-a spus să adune în şorţ cât mai multe pietricele. Când femeile s-au întors, le-a spus ambelor să meargă şi să pună pietrele exact acolo de unde le-au luat. Prima a mers direct către locul de unde luase bolovanul – urma lui era întipărită în pământ, iar cea de-a doua a cutreierat ore în şir pe câmp, nefiind în stare să-şi amintească de unde a luat o pietricică sau alta. Astfel a arătat acest nebun că nu trebuie să fii nepăsător faţă de lucrurile aparent mărunte, dar de care nu te poţi dezbăra. Povestea celor două femei vrea să ne spună că, dacă nu ţinem seama de lucrurile mărunte, nu ne mai putem descotorosi de ele. Pe de altă parte, obişnuindu-ne să fim nepăsători în general, vom începe să păcătuim tot mai mult, să ne schilodim şi să necinstim chipul lui Dumnezeu din noi.

Cum au apărut macii

Cum au apărut macii Demult, trăia într-o căsuţă mică, de la marginea unui sat, o femeie văduvă, care avea un băiat cuminte şi bun. Însă erau săraci, trăind în lipsuri şi greutăţi. Aşa se face că într-o zi biata mamă nu a mai avut ce pune pe masă. Cu inima strânsă, l-a trimis pe băiat la un văr din satul vecin, cu rugămintea să le dea câte ceva de-ale gurii. Şi chiar dacă nu aveau de nici unele, tot nu l-a trimis cu mâna goală. Femeia i-a dat băiatului un ştergar frumos ţesut şi brodat, pe care să i-l ducă în dar vărului din satul vecin. Zis şi făcut! S-a grăbit băiatul să-şi asculte mama şi a pornit la drum. Nu avea prea mult de mers: trebuia să treacă prin pădure, apoi peste un câmp şi, dincolo de drumul de la marginea câmpului, era satul vecin. Mama şi-a sărutat feciorul şi l-a trimis cu “Doamne-ajută!” S-a apucat apoi să mai trebăluiască prin casă şi prin curte. Timpul s-a scurs repede şi, după câteva ceasuri, văzând că nu se întoarce, femeia a început să-şi facă griji şi să se frământe. Când a început să se însereze şi copilul tot nu apăruse, biata femeia a plecat să-şi caute băiatul. A trecut prin pădure strigându-l , dar nici un răspuns. A ajuns la marginea câmpului şi tot nu şi-a zărit băiatul. Acum inima îi bătea cu putere, iar lacrimi fierbinţi îi curgeau pe obraji. A început să alerge pe câmp, strigându-l şi căutându-l cu ochii în toate părţile. De atâta grabă, opincile – şi aşa vechi şi roase de vreme – se rupseră de tot, dar femeia nu mai simţea ghimpii şi mărăcinii câmpului, ce-i înţepau picioarele la fiecare pas. Se gândea doar la copil şi se ruga necontenit Maicii Domnului să nu fi păţit băiatul ceva. Şi fiecare strop de sânge, unde cădea, se preschimba într-o floare mare şi roşie, de culoarea sângelui. Şi aşa s-a umplut câmpul de maci. Într-un târziu, l-a găsit. Zăcea, sărăcuţul, întins, căci slăbit şi nemâncat cum era, nu avusese putere să ajungă până în celălalt sat. Bucuroasă că în sfârşit l-a aflat, femeia şi-a luat copilul în braţe şi l-a adus înapoi acasă, mulţumind cerului că şi-a găsit băiatul. De atunci au rămas macii pe câmpuri! Ei amintesc de dragostea oricărei mame şi de efortul şi sacrificiile pe care aceasta le face pentru copiii ei. Se zice că nimeni n-a putut să numere vreodată toţi macii de pe un câmp, aşa cum nimeni nu poate număra sacrificiile şi eforturile pe care le face o mamă pentru copiii ei. Din Legende creştine pe înţelesul celor mici / Leon Magdan. – Bucureşti: Editura Mateiaş, 2006

Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/cum-au-aparut-macii/
Moldova Ortodoxă

Cum au apărut macii 6:34, vineri, 6 februarie, 2015 | Cuvinte-cheie: dragostea de mama, iubire, jertfire, mama, ortodoxia pentru copii camp-maci Demult, trăia într-o căsuţă mică, de la marginea unui sat, o femeie văduvă, care avea un băiat cuminte şi bun. Însă erau săraci, trăind în lipsuri şi greutăţi. Aşa se face că într-o zi biata mamă nu a mai avut ce pune pe masă. Cu inima strânsă, l-a trimis pe băiat la un văr din satul vecin, cu rugămintea să le dea câte ceva de-ale gurii. Şi chiar dacă nu aveau de nici unele, tot nu l-a trimis cu mâna goală. Femeia i-a dat băiatului un ştergar frumos ţesut şi brodat, pe care să i-l ducă în dar vărului din satul vecin. Zis şi făcut! S-a grăbit băiatul să-şi asculte mama şi a pornit la drum. Nu avea prea mult de mers: trebuia să treacă prin pădure, apoi peste un câmp şi, dincolo de drumul de la marginea câmpului, era satul vecin. Mama şi-a sărutat feciorul şi l-a trimis cu “Doamne-ajută!” S-a apucat apoi să mai trebăluiască prin casă şi prin curte. Timpul s-a scurs repede şi, după câteva ceasuri, văzând că nu se întoarce, femeia a început să-şi facă griji şi să se frământe. Când a început să se însereze şi copilul tot nu apăruse, biata femeia a plecat să-şi caute băiatul. A trecut prin pădure strigându-l , dar nici un răspuns. A ajuns la marginea câmpului şi tot nu şi-a zărit băiatul. Acum inima îi bătea cu putere, iar lacrimi fierbinţi îi curgeau pe obraji. A început să alerge pe câmp, strigându-l şi căutându-l cu ochii în toate părţile. De atâta grabă, opincile – şi aşa vechi şi roase de vreme – se rupseră de tot, dar femeia nu mai simţea ghimpii şi mărăcinii câmpului, ce-i înţepau picioarele la fiecare pas. Se gândea doar la copil şi se ruga necontenit Maicii Domnului să nu fi păţit băiatul ceva. Şi fiecare strop de sânge, unde cădea, se preschimba într-o floare mare şi roşie, de culoarea sângelui. Şi aşa s-a umplut câmpul de maci. Într-un târziu, l-a găsit. Zăcea, sărăcuţul, întins, căci slăbit şi nemâncat cum era, nu avusese putere să ajungă până în celălalt sat. Bucuroasă că în sfârşit l-a aflat, femeia şi-a luat copilul în braţe şi l-a adus înapoi acasă, mulţumind cerului că şi-a găsit băiatul. De atunci au rămas macii pe câmpuri! Ei amintesc de dragostea oricărei mame şi de efortul şi sacrificiile pe care aceasta le face pentru copiii ei. Se zice că nimeni n-a putut să numere vreodată toţi macii de pe un câmp, aşa cum nimeni nu poate număra sacrificiile şi eforturile pe care le face o mamă pentru copiii ei. Din Legende creştine pe înţelesul celor mici / Leon Magdan. – Bucureşti: Editura Mateiaş, 2006

Citiţi mai multe articole interesante pe siteul: http://ortodox.md/articole/cum-au-aparut-macii/
Moldova Ortodoxă

................

De ce sunt mai multe femei în iad ?

Se povesteşte într-o carte bisericească numită Patericul, că un sfânt părinte l-a legat pe un diavol ce venise la el să-l ispitească, să nu poată pleca până nu-i va spune unele amănunte; printre altele l-a întrebat sfântul părinte pe diavol, de care suflete sunt mai multe în iad, de femei sau bărbaţi? Diavolul i-a spus că sunt mai multe femei. Şi l-a întrebat sfântul: Dar pentru ce sunt mai multe femei în iad, căci la biserică sunt femei mai multe? Iar diavolul i-a răspuns: sunt într-adevăr la biserică mai multe, dar degeaba, deoarece pentru trei feluri de păcate sunt mai multe femei în iad.

În primul rând pentru păcatul mândriei, căci ele sunt cele mai bune curse ale noastre cu care lucrăm şi le învăţăm cum să se împodobească şi cum să atragă bărbaţii în păcatul desfrânării. În al doilea rând, pentru că ele sunt foarte bune de gură şi prin ele facem noi cele mai bune certuri, pârâciuni, spargeri de case şi tot prin ele lucrăm şi farmecele, spurcând sufletele şi trupurile oamenilor; adevărat este că femeile se ocupă mai mult cu descântatul, cu vrăjile, cu ghicitul, aleargă pe la aceste ghicitoare.

În al treilea rând, după ce au făcut fără frică şi ruşine toate acestea, când se duc la spovedanie nu se spovedesc cu sinceritate şi nu spun păcatul aşa cum l-au făcut. Se spovedesc spunând păcatele ca şi când n-ar fi ele de vină, aruncă vina ori pe bărbaţii lor, ori pe vecinii lor, sau pe copii ori pe altcineva, pentru că aşa le învăţăm noi, zice diavolul şi le dăm ruşine ca să rămână nespovedite cum trebuie, cu păcatele neiertate, sau chiar dublate. Iar când le iese sufletul, vin în ghearele noastre căci nu s-au spovedit cum trebuie. Iată de ce sunt mai multe femei în iad, a zis diavolul. Fraţi creştini, să luăm aminte să nu ne înşelăm singuri, că dacă ne-am pierdut sufletul, am pierdut tot. Sursa: luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com

Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat este mare sărbătoare. Sărbătoare pe pământ şi sărbătoare în cer.

Cand doi oameni se intalnesc

Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat este sărbătoare, întâlnirile adevărate, depline, sunt atât de rare! Numai Dumnezeu poate să ţi le dăruiască. Tu trebuie numai să fii treaz, să fii într-o aşteptare activă, să ai urechi de auzit şi ochi de văzut, minte de stravăzut şi, mai ales, inimă curată.

Fiecare om întâlnit este pentru noi o chemare, o întrebare şi o încercare, venite din partea lui Dumnezeu. Se cere ca noi să rezolvăm problemele ridicate de orice întâlnire în condiţiile date. Nu putem să ne eschivăm după o serie de „dacă". Ce răspuns vom da noi în legătură cu cei pe care-i întâlnim? La judecată vom fi întrebaţi, fără îndoială, asupra a ceea ce am făcut cu noi înşine în această viaţă, cât am risipit şi cât am rodit, dar poate mai apăsat vom fi întrebaţi în legătură cu cei pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale spre însoţire şi posibilitatea împreună-călătoririi. Ratările ni se vor imputa, fără îndoială. Condiţiile în care ni se cere împlinirea pot fi de tot felul: unele extrem de favorabile, altele de-a dreptul adverse. Cele din urmă, odată biruite, vor face cu atât mai încărcată de bucurie împlinirea.

Iubire fără libertate nu se poate. Iubirea nu poate fi o colivie de aur în care-l facem captiv pe cel pe care-l iubim. Dar cea mai mare libertate este tocmai aceea de a iubi. Iar culmea iubirii şi a libertăţii este prietenia. Nu este chemare mai importantă în această lume decât aceea la prietenie. Restul, tot felul de fapte bune necesare, se va adăuga firesc. Avem chemarea lui Hristos: „Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiţi unul pe altul! Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi unul pe altul." (Ioan 13,34); la care se adaugă mărturia Lui: „De acum nu vă mai zic slugi, fiindcă sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru cape toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute" (Ioan 15, 15). între prieteni se împart toate în împărtăşire fără împuţinare, ci, dimpotrivă, cu sporire.

Omul iubitor, omul iubit, va rodi mai bogat, lucrarea lui va fi mai devotată şi mai dispusă jertfei de sine. Viaţa, poate şi o anumită experienţă livrescă, îl învaţă pe om că reciprocitatea în iubire absolută este un lucru cu totul excepţional (este un dar pe care ţi-l poate oferi numai Dumnezeu, eforturile tale constând cel mult în lucrare infinit răbdătoare şi gratuită) şi că mai important îi este fiinţei să iubească decât să fie iubită. Tezaurizăm iubirile care odihnesc asupra noastră, ele ne sunt merinde întăritoare pentru toată viaţa, generatoare de sens suprem. Dar mai apropiată ne este comoara iubirilor adevărate pe care le revărsăm fertil asupra celorlalţi. Câtă nesfârşită bucurie, atunci, şi în cele mai simple, în cele mai smerite gesturi ale noastre de iubire! Pentru că ele sunt încărcate abundent şi tămăduitor. Dar câtă nevoie avem totuşi şi de mărturia iubirii! De trei ori îl întreabă Hristos pe Petru: „Ma iubeşti!" (Ioan 21, 15). Oare nu ştia El, Care este Atotştiutor şi atoateştiutor, nu ştia El prea bine că ucenicul Său îl iubeşte? Însuşindu-Şi însă deplin cele ale omului, Hristos a avut nevoie de această triplă mărturisire. Noi, cu atât mai mult.

Iubirea adevărată (insist mereu, „adevărată", căci există şi iubire părelnică) nu se dă „la schimb" („Te iubesc ca să mă iubeşti!" „Te iubesc pentru că mă iubeşti!"). Ea se cere să vină ca o revărsare (dacă se poate, reciprocă) de daruri, în fapt, Dumnezeu este Cel care iubeşte prin noi. Noi numai I ne asociem. Acest lucru se cere ştiut şi asumat.
Este o ştiinţă aceea de a dărui cum se cuvine, fără'să laşi celuilalt apăsarea de a se simţi dator, dar este o ştiinţă, cel puţin la fel de mare, aceea de a primi, de a-1 ajuta pe cel ce dăruieşte să-şi împlinească jertfa sufletului său.

Unde să se înveţe acestea toate? Acasă? în şcoli? Din cărţi? La biserică? Probabil în toate aceste locuri, mai puţin sau mai mult. Dar mai bine şi mai bine se învaţă iubirea adevărată din iubire adevărată. Ca lumânarea la înviere se aprinde şi se dăruieşte prietenia din prietenie. Pornind de la prietenia lui Hristos pentru fiecare din noi. Unică este fiecare prietenie; ea se cere apărată, sporită, trăită, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Şi atunci ai intrat deja în Rai. Veşnic îmbrăţişând şi veşnic îmbrăţişat.

Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat este mare sărbătoare. Sărbătoare pe pământ şi sărbătoare în cer. Iată de unde se cuvine să înceapă şi să nesfârşească toată învăţătura noastră. Aleluia!

ISTORIA SUSANE

Istoria Susanei

CAPITOLUL 1
Doi batrani umbla sa pacatuiasca cu Susana; judecata mortii asupra Susanei; izbavirea ei prin Daniel.
l. Era un om cu numele Ioachim, care locuia in Babilon.
2. Si si-a luat femeie, al carui nume era Susana, fiica lui Hilchia, frumoasa foarte si cu frica lui Dumnezeu.
3. Si parintii ei, drepti fiind, au invatat pe fiica lor dupa legea lui Moise.
4. Si era Ioachim foarte bogat si avea gradina aproape de casa.
5. Si se adunau la el Iudeii; pentru ca era mai in cinste decat toti.
6. Si au fost randuiti doi batrani din popor judecatori in anul acela, de care zisese Domnul, “ca a iesit faradelegea din Babilon, din batranii judecatori, care se parea ca ocarmuiesc poporul”.
7. Acestia ramaneau la casa lui Ioachim, si veneau la ei toti cei care voiau sa aiba judecata.
8. Cand pleca poporul la amiaza, iesea si Susana in gradina barbatului ei.
9. Si au vazut-o cei doi batrani in toate zilele iesind si umbland, si s-au aprins cu pofta asupra ei.
10. Au razvratit gandul, si-au abatut ochii dinspre cer, si nici nu si-au adus aminte de judecatile cele drepte.
11. Si erau amandoi infierbantati pentru ea si n-a spus unul altuia zbuciumul lor, ca le era rusine a-si spune pofta, ca voiau sa se impreuneze cu ea.
12. Si pazeau cu nevointa in toate zilele s-o vada. Si a zis unul catre altul: “Sa mergem acasa, ca este vremea pranzului”.
13. Si iesind, s-au despartit unul de altul si, intorcandu-se, au venit la acelasi loc si, intrebandu-se unul pe altul pricina, isi marturisira pofta.
14. Si amandoi impreuna au hotarat vremea cand o vor putea afla singura.
15. Si pe cand pandeau ei o zi prielnica, ea a intrat ca de obicei cu doua fete sa se scalde in, gradina, ca era foarte cald.
16. Si nimeni nu era acolo, afara de cei doi batrani ascunsi, care o pandeau.
17. Si a zis fetelor: “Aduceti-mi untdelemn si sapun si inchideti portile gradinii ca sa ma scald”.
18. Si au facut cum le-a zis; au inchis usile gradinii si, iesind pe alaturi ca sa aduca cele ce le-a poruncit, n-au vazut pe batrani ascunsi.
19. Si dupa ce au iesit fetele, s-au sculat cei doi batrani si au alergat asupra ei si au zis: “Iata usile gradinii sunt inchise si nimeni nu ne vede, si suntem aprinsi cu pofta asupra ta.
20. Pentru aceea binevoieste si te culca cu noi; iar de nu, vom marturisi asupra ta ca a fost cu tine un tanar si pentru aceea ai trimis fetele de la tine”.
21. Si a suspinat Susana si a zis: “Sunt stramtorata din toate partile;
22. Ca de voi face aceasta, moarte imi este; iar de nu voi face, nu voi scapa din mainile voastre.
23. Mai bine este pentru mine sa nu fac si sa cad in mainile voastre decat sa pacatuiesc inaintea Domnului”.
24. Si a strigat Susana cu glas mare, si au strigat si cei doi batrani asupra ei, si alergand unul a deschis usile gradinii.
25. Daca auzira cei din casa strigatul in gradina, sarira inauntru pe usa cea din dos sa vada ce i s-a intamplat.
26. Si, dupa ce au grait batranii cuvintele lor, s-au rusinat slugile foarte, ca niciodata nu s-a grait cuvant ca acesta despre Susana.
27. Si a doua zi, dupa ce s-a adunat poporul la Ioachim, barbatul ei, au venit si cei doi batrani plini de cuget rau asupra Susanei, ca sa o omoare.
28. Si au zis inaintea poporului: “Trimiteti la Susana, fata lui Hilchia, femeia lui Ioachim”, si ei au trimis.
29. Si a venit ea si parintii ei si fiii ei si toate rudeniile ei.
30. Susana era gingasa si frumoasa.
31. Acesti batrani nelegiuiti au poruncit ca ea sa se descopere, ca era acoperita, ca sa se sature de frumusetile ei.
32. Si plangeau cei care erau langa ea si toti cei care o stiau.
33. Si sculandu-se batranii in mijlocul poporului, pusera mainile pe ea.
34. Ea, plangand, cauta la cer, ca inima ei era nadajduind spre Domnul.
35. Si au zis batranii: “Umbland noi in gradina, a intrat ea cu doua slujnice si a inchis usa, dandu-le drumul.
36. Si a venit la ea un tanar care fusese ascuns si s-a culcat cu ea.
37. Noi fiind in coltul gradinii, vazand faradelegea, am alergat asupra-le.
38. Si vazandu-i impreunandu-se, pe el nu l-am putut opri, ca era mai tare ca noi, si deschizand usile a fugit.
39. Si prinzand-o pe ea, am intrebat-o cine era tanarul acela, si n-a vrut sa ne spuna.
40. Aceasta marturisim”.
41. Si i-a crezut pe ei adunarea, ca pe niste batrani ai poporului si judecatori, si au judecat-o spre moarte.
42. Si strigand cu glas mare Susana a zis: “Dumnezeule cel Vesnic, Cunoscatorul celor ascunse, Care stii toate mai inainte de a se face, Tu stii ca minciuni au spus ei asupra mea.
43. Si iata mor, nefacand nimic din cele ce au viclenit acestia asupra mea”.
44. Si a auzit Dumnezeu glasul ei si, cand o duceau sa o piarda, a desteptat duhul intr-un prunc tanar, caruia ii era numele Daniel.
45. Si a strigat pruncul cu glas mare: “Curat sunt eu de sangele acesteia”.
46. S-a intors tot poporul la el, si a zis: “Ce inseamna aceasta?”
47. Si el, stand in mijlocul lor, a zis: “Oare asa de nebuni sunt toti fiii lui Israel?
48. Caci necercetand, nici adevarul cunoscand, ati osandit pe fata lui Israel.
49. Intoarceti-va la judecata, pentru ca minciuni au spus ei asupra ei”.
50. Si s-a intors tot poporul degraba si i-au zis lui batranii: “Vino de sezi in mijlocul nostru si ne spune noua ca ti-a dat Dumnezeu cinstea batranetilor”.
51. Si a zis catre ei Daniel: “Despartiti-i unul de altul si-i voi intreba”.
52. Si dupa ce s-au despartit unul de altul, a chemat pe unul din ei si a zis catre el: “Invechitule in zile rele! Acum au venit pacatele tale, pe care le faceai mai inainte, facand judecati strambe, si pe cei nevinovati invinuind, si pe cei vinovati slobozind, de vreme ce Domnul zice: Pe cel nevinovat si pe cel nedrept sa nu-l omori.
53. Si de ai vazut pe aceasta femeie cu acel tanar, spune sub ce copac i-ati prins in fapt?” El a zis: “Sub mesteacan”.
54. Zis-a Daniel: “Drept ai mintit asupra capului tau.
55. Acum ingerul lui Dumnezeu, luand porunca de la El, te va spinteca in doua”.
56. Si punandu-l alaturi, a poruncit sa aduca pe celalalt si i-a zis: “Samanta lui Canaan si nu a lui Iuda, frumusetile te-au inselat si pofta a razvratit inima ta.
57. Asa faceai fetelor lui Israel care, de frica, se impreunau cu voi; ci n-a suferit fata lui Iuda faradelegea voastra.
58. Acum spune-mi sub ce copac i-ati prins?” Iar el a zis: “Sub salcam”.
59. Si i-a zis Daniel lui: “Drept ai mintit si tu asupra capului tau.
60. Caci asteapta ingerul lui Dumnezeu, avand sabie, sa te taie in doua, ca sa va piarda de tot pe voi”.
61. Si a strigat toata adunarea cu glas mare si a binecuvantat pe Dumnezeu, Cel care izbaveste pe cei care nadajduiesc in El.
62. Si s-a sculat asupra celor doi batrani, ca i-a dovedit Daniel din cuvintele lor, ca au marturisit stramb si le-a facut dupa legea lui Moise, precum cu viclesug gandit-au sa faca aproapelui lor, si i-a omorat si a scapat sangele cel nevinovat in ziua aceea.
63. Iar Hilchia si femeia lui au laudat pe Dumnezeu pentru Susana, fiica lor, impreuna cu Ioachim, barbatul ei, si cu toate rudele ei, pentru ca nu s-a aflat intru ea lucru urat.
64. Si Daniel s-a facut mare inaintea poporului din ziua aceea si de aci inainte.

Bogatii si saracii, impreuna bucurati-va.

“O, Preasfântă, de viaţă făcătoare nedespărţită şi a toate făcătoare Treime: Părinte şi Fiule şi Duhule Sfinte, Unule, Adevăratul Dumnezeu şi Făcătorul nostru, primeşte această de acum mulţumire a noastră; trimite-ne nouă darul şi puterea din înălţimea Sfântului Tău locaş, ca, toate poftele trupeşti călcându-le, să vieţuim întru toată buna cinstire şi curăţie până la sfârşitul vieţii noastre, pururea lăudând preasfânt numele Tău, şi cântând: Aliluia! ”

De este cineva credincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de
acest Praznic frumos si luminat.

De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria
Domnului sau.

De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata.

De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata
cea dreapta.

De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca.
De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca
nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit.

De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie,
nicidecum indoindu-se.

De-a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din
pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel din
urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas
ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel din urma
miluieste si pe cel dintai mangaie; si acelui plateste, si acestuia
daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si
lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.

Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru: si cei
dintai si cei de-al doilea luati plata.

Bogatii si saracii, impreuna bucurati-va.

Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua.

Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi.

Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu
iasa flamand.

Gustati toti din ospatul credintei: impartasiti-va toti din bogatia
bunatatii.

Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat imparatia cea de obste.

Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca din mormant, iertare a
rasarit.

Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea
Mantuitorului; si a stins-o pe ea cel ce a fost tinut de ea.

Pradat-a iadul, Cel ce s-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune
fiindca a gustat din Trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o,
Isaia a strigat: Iadul s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos: amaratu-
s-a ca s-a stricat.

S-a amarat ca a fost batjocorit; s-a amarat ca a fost omorat, s-a
amarat ca s-a surpat, s-a amarat ca a fost legat.

A prins un trup si de Dumnezeu a fost lovit.

A prins pamant si s-a intalnit cu cerul.

A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea.

Unde-ti este moarte, boldul?

Unde-ti este iadule, biruinta?

Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit.

Sculatu-s-a Hristos si au cazut diavolii.

Inviat-a Hristos si se bucura ingerii.

Inviat-a Hristos si viata stapaneste.

Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos
sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut.

Lui se cuvine slava si stapanire in vecii vecilor.

Despre Har

Sfântul Siluan Athonitul – Despre Har

N-am adus în mănăstire decât păcatele mele şi nu ştiu  de ce Domnul mi-a dăruit, pe când eram încă tânăr înce­pător, atât de mult har al Sfântului Duh, că sufletul şi tru­pul meu erau pline de har, şi harul era ca la mucenici, şi trupul meu dorea să sufere pentru Hristos.

Nu cerusem de la Domnul pe Duhul Sfânt: nici nu şti­ am că este Duh Sfânt, cum vine şi ce lucrează El în suflet, dar acum scriu cu bucurie despre aceasta.

O, Duhule Sfinte, drag eşti Tu sufletului! Nu e cu putinţă să Te descriu, dar sufletul cunoaşte venirea Ta şi Tu dai pace minţii şi dulceaţă inimii.

Domnul spune: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi  smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” [Mt. 11, 29]. Aceasta o spune Domnul despre Duhul Sfânt: căci numai în Duhul Sfânt îşi găseşte sufletul odihna desă­vârşită.

Fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, pentru că mult  ne iubeşte Domnul şi ne dă harul Duhului Sfânt şi în Du­hul Sfânt ne dă să vedem slava Lui. Dar ca să păstrăm ha­rul, trebuie să iubim pe vrăjmaşi şi să mulţumim lui Dum­nezeu pentru toate întristările.

Domnul a chemat la pocăinţă un suflet păcătos, şi  acest suflet s-a întors spre Domnul, şi El 1-a primit cu milostivire şi i S-a arătat lui.    Domnul e foarte milostiv, sme­ rit şi blând. După mulţimea bunătăţii Lui, El nu şi-a adus aminte de păcatele sufletului, şi sufletul L-a iubit până la capăt şi se avântă spre El cum zboară pasărea din colivia ei strâmtă spre tufişurile înverzite.

Sufletul acestui om a cunoscut pe Dumnezeu, un Dum­nezeu milostiv, mărinimos şi dulce, şi L-a iubit până la sfârşit şi după mulţimea dogorii iubirii e atras nesăturat spre El, pentru că harul Domnului e nesfârşit de dulce şi el încălzeşte mintea, inima şi tot trupul neputincios.

Şi dintr-o dată sufletul pierde acest har al Domnului; şi  atunci el se gândeşte: „Trebuie să fi întristat pe Stăpânul. Voi cere mila Lui, poate îmi va da din nou acest har, pen­tru că sufletul meu nu mai doreşte nimic din această lume decât pe Domnul”. Iubirea Domnului e atât de arzătoare încât o dată ce a gustat-o, sufletul nu mai doreşte nimic altceva, şi dacă o pierde sau dacă harul slăbeşte, ce fel de rugăciuni nu va înălţa atunci sufletul către Dumnezeu do­rind să afle din nou harul Lui. Astfel, Cuviosul Serafim din Sarov a stat în genunchi pe o stâncă, zi şi noapte, vreme de trei ani de zile, rugând pe Dumnezeu să aibă milă de el, păcătosul, pentru că sufletul lui cunoscuse pe Domnul şi gustase harul Lui şi L-a iubit până la sfârşit.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul e atras spre El de  iubire, şi dogoarea acestei iubiri nu-i îngăduie să-L uite nici ziua, nici noaptea, nici măcar pentru o singură secun­dă. Iar dacă noi iubim atât de puţin pe Domnul şi sufletul nostru năzuieşte atât de arzător spre El, atunci cine va descrie plinătatea iubirii Maicii Domnului pentru Fiul şi Dumnezeul ei?

„Spune-ne, Preacurată, cum îl iubeai pe Fiul şi Domnul Tău şi care au fost rugăciunile Tale când Fiul Tău s-a înăl­ ţat la cer?”

Nu putem înţelege aceasta.

Domnul iubeşte sufletul fericit care păzeşte curăţia su­ fletească şi trupească şi-i dă harul Duhului Sfânt, şi acest har leagă sufletul să iubească pe Dumnezeu atât, încât din pricina dulceţei Duhului Sfânt el nu se mai poate rupe de  Dumnezeu şi nesăturat năzuieşte spre El, pentru că iubi­rea lui Dumnezeu nu are sfârşit; deşi cunosc un om pe care Domnul Cel Milostiv 1-a cercetat cu harul Său şi, dacă l-ar fi întrebat pe el Domnul: „Vrei să-ţi dau un har mai mare?”, sufletul care e neputincios în trup ar fi spus: „Doamne, Tu vezi că dacă e mai mare, nu-1 sufăr şi mor!”. Omul nu poate să poarte plinătatea harului; aşa pe Tabor, ucenicii lui Hristos au căzut cu faţa la pământ din pricina slavei Domnului.

In fiecare zi, hrănim trupul nostru şi respirăm aer ca el  să trăiască. Dar pentru suflet avem nevoie de Domnul şi de harul Duhului Sfânt, fără de care sufletul moare. Aşa cum soarele încălzeşte şi învie florile câmpului şi ele se întorc spre el, aşa şi sufletul care iubeşte pe Domnul este atras spre El şi-şi găseşte fericirea în El, şi în marea lui bu­curie vrea ca în toţi oamenii să fie aceeaşi fericire.    Domnul ne-a făcut ca să locuim veşnic în cer împreună cu El în iubire.

Slavă Domnului şi milostivirii Sale! El ne-a iubit atât de mult, încât ne-a dat pe Duhul Sfânt, Care ne învaţă tot binele şi ne dă puterea de a birui păcatul. După mulţimea  milostivirii Sale, Domnul ne dă harul şi noi trebuie să-1 păstrăm cu tărie ca să nu-1 pierdem, fiindcă fără har omul e orb duhovniceşte. Orb este cel ce adună comori în aceas­tă lume: aceasta înseamnă că sufletul lui nu cunoaşte pe Duhul Sfânt, nu ştie cât e de dulce şi de aceea e înrobit pământului.

Dar cine a cunoscut dulceaţa Duhului Sfânt, acela ştie  că ea întrece neasemănat toate şi nu mai poate fi înrobit de nimic pe pământ. E înrobit numai de iubirea Domnu­lui, îşi găseşte odihna în Dumnezeu şi se bucură şi plânge pentru oameni, că n-au cunoscut toţi pe Domnul şi îi este milă de ei.

Când sufletul este în Duhul Sfânt, el este plin şi nu mai  tânjeşte după cele cereşti, pentru că împărăţia cerurilor este înăuntrul nostru [Le 17, 21], fiindcă Domnul a venit şi s-a sălăşluit întru noi [In 14, 23]. Dar dacă sufletul pierde harul, atunci el tânjeşte după cele cereşti şi cu lacrimi îl caută pe Domnul.

Înainte de a fi atins de har, omul trăieşte gândind că  totul e bine şi în bună rânduială în sufletul lui; dar când harul îl cercetează şi locuieşte în el, atunci se vede pe sine cu totul altfel, iar când harul îl părăseşte din nou, numai atunci îşi dă seama în ce mare nenorocire se găseşte.

Un fiu de împărat a plecat departe la vânătoare şi,  pierzându-se în codrul des, nu s-a mai putut întoarce la palatul său. Multe lacrimi a vărsat căutând calea, dar nu a găsit-o. Pierdut în codrul sălbatic, el tânjea după împăra­tul, tatăl Iui, şi după împărăteasa, maica lui, după fraţii şi surorile lui. Cum să trăiască el, fiul de împărat, într-un co­dru sălbatic şi des? Hohotea cu amar, gândindu-se la viaţa sa de altădată în palatul tatălui său şi suspina cu putere după mama sa.

Aşa, şi mai mult încă, se întristează şi tânjeşte sufletul  atunci când pierde harul.

Când preafrumosul Iosif a fost vândut rob egiptenilor de fraţii săi într-o ţară străină îndepărtată, el plângea ne­mângâiat după tatăl său; şi când a văzut mormântul Rahilei, mama lui, a hohotit cu amar şi a zis: „Mama mea, vezi oare că sunt dus în robie într-o ţară îndepărtată?”

Aşa, şi mai mult încă, se chinuie şi tânjeşte sufletul  care a pierdut harul Duhului Sfânt şi a fost dus în robie de gândurile cele rele.

Dar cine nu cunoaşte harul, acela nici nu-1 caută. Şi  aşa, lumea s-a alipit de pământ şi oamenii nu ştiu că nimic de pe pământ nu poate înlocui dulceaţa Duhului Sfânt.

Cocoşul de la ţară trăieşte într-o mică ogradă mulţumit  cu soarta lui. Dar vulturul care zboară în înălţimi şi vede de sus depărtările azurii, cunoaşte multe ţări, a văzut pă­duri şi câmpii, râuri şi munţi, mări şi oraşe; dacă însă îi tai aripile şi-1 pui să trăiască împreună cu cocoşul în ograda  de la ţară, cât de mult îi vor lipsi cerul albastru şi stâncile pustii!

Aşa şi sufletul, când este părăsit de harul pe care 1-a  cunoscut, e nemângâiat în nimic şi nu-şi găseşte odihna.

Domnul „nu ne-a lăsat orfani”, ca o mamă iubitoare  care nu-şi lasă orfani copiii, ci ne-a dat Mângâietor pe Du­hul Sfânt [In 14,16-18] şi    El ne atrage nesăturat să iubim pe Dumnezeu şi să tânjim după El, şi cu lacrimi îl caut ziua şi noaptea.

O, cât de rău îi este sufletului când pierde harul şi în- drăznirea; atunci în plânsul inimii strigă după Dumnezeu: „Când voi vedea iarăşi pe Domnul şi mă voi desfăta de pa­cea şi iubirea Lui?”

De ce te tângui, suflete al meu, şi verşi lacrimi? Sau ai  uitat ce a făcut Domnul pentru tine, cel vrednic de toată pedeapsa?

Nu, n-am uitat ce mare milă a revărsat asupra mea  Domnul şi-mi aduc aminte de dulceaţa harului Duhului Sfânt şi cunosc iubirea Domnului şi cât de dulce este ea sufletului şi trupului.

De ce lăcrimezi, suflete, dacă cunoşti pe Stăpânul şi  negrăita Lui milostivire faţă de tine? Ce mai vrei de la Stă­pânul, Care ţi-a arătat o milă atât de mare?

Sufletul meu vrea să nu mai piardă nicicând harul Dom­nului, căci dulceaţa Lui atrage sufletul meu să iubească neîncetat pe Ziditorul lui.

Când harul se împuţinează în suflet, atunci el cere iarăşi de la Domnul mila pe care a cunoscut-o. Atunci su­fletul se frământă pentru că îl chinuie gândurile rele şi caută ocrotire la Domnul, Ziditorul său, şi-L roagă să-i dea  duh smerit, ca harul să nu mai părăsească sufletul, ci să-i dea puterea de-a iubi neîncetat pe Tatăl său Cel Ceresc. Domnul îşi retrage adeseori harul Lui de la suflet şi prin aceasta povăţuieşte cu milostivire şi înţelepciune sufletul, pentru care în mari chinuri şi-a întins braţele pe cruce, ca el să fie smerit. El lasă sufletul să-şi arate alegerea liberă în lupta cu vrăjmaşii noştri, dar prin el însuşi  sufletul e lipsit de putere pentru a-i birui şi, de aceea, sufletul meu e trist şi tânjeşte după Domnul şi îl caută cu lacrimi.

Doamne, Tu vezi cât de neputincios e sufletul meu fără harul Tău, şi că nu are nicăieri odihnă. Tu, dulceaţa noastră, Tatăl nostru Cel Ceresc, dă-ne puterea de a Te iubi, dă-ne frica Ta sfântă, aşa cum tremură şi Te iubesc heru­vimii.

Tu, Lumina noastră, luminează sufletul ca el să Te iubească nesăturat. Tu retragi harul Tău de la mine, pentru că sufletul meu nu rămâne totdeauna în smerenie, dar Tu vezi cât sunt de trist şi cum Te rog: „Dă-mi mie smeritul Duh Sfânt”. Prin el însuşi omul este lipsit de puterea de a împlini  poruncile lui Dumnezeu, de aceea s-a zis: „Cereţi şi vi se va da” [Mt 7, 7]. Dacă nu cerem, ne chinuim pe noi înşine şi ne lipsim de harul Duhului Sfânt; fără har însă, sufletul se tulbură mult, pentru că nu înţelege voia lui Dumnezeu. Pentru a avea harul, omul trebuie să fie înfrânat în toate: în mişcări, în cuvinte, în priviri, în gânduri, în hrană. Şi oricui se înfrânează îi vine în ajutor învăţătura din cuvân­tul lui Dumnezeu, care spune: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”

Cuvioasa Măria Egipteanca a luat de la Sfântul Zosima  numai puţină linte cu degetul şi a zis: „îmi e de ajuns aceasta, cu harul lui Dumnezeu”. Trebuie să te obişnuieşti să mănânci cât mai puţin cu putinţă, dar aceasta cu jude­cată, atât cât îţi îngăduie munca ta. Măsura înfrânării tre­ buie să fie aceea ca după masă să dorim să ne rugăm.

Domnul ne iubeşte mai mult decât iubeşte o mamă pe  copiii ei şi ne dă în dar harul Duhului Sfânt, dar noi tre­buie să-l păzim cu tărie, pentru că nu e nenorocire mai mare decât faptul de a-1 pierde. Când sufletul pierde ha­rul, el se mâhneşte tare şi se gândeşte: „Trebuie că l-am întristat pe Stăpânul”. în aceste minute de întristare, su­fletul e ca şi cum a căzut din cer pe pământ şi vede toate întristările de pe pământ. Ah! Cum roagă atunci sufletul pe Domnul să-i dea din nou harul Său. Această tânjire du­pă Dumnezeu nu poate fi descrisă.     Sufletul care a gustat dulceaţa Duhului Sfânt n-o poate uita; el însetează ziua şi noaptea şi se avântă nesăturat spre Dumnezeu. Cine va descrie dogoarea iubirii sale pentru Dumnezeu pe Care sufletul 1-a cunoscut ca Părintele său Ceresc? Sufletul nu va avea nici un minut de răgaz pe pământ, până când Domnul nu-i va da harul Său.

Sufletul care a pierdut harul tânjeşte după Stăpânul şi  plânge ca Adam după izgonirea din rai. Şi nimeni nu-l poate mângâia atunci afară de Dumnezeu. Lacrimile lui Adam erau mari şi ele udau ca nişte pârâiaşe faţa, pieptul şi pă­mântul de sub picioarele lui, şi suspinele lui erau adânci şi puternice ca foalele unei fierării: „Doamne, Doamne — se tânguia el — ridică-mă iarăşi în rai!”

Sufletul lui Adam era desăvârşit în iubirea lui Dumne­ zeu şi cunoştea toată dulceaţa raiului, dar era încă lipsit de experienţă, de aceea el n-a depărtat ispita Evei, cum a de­părtat ispita soţiei sale mult încercatul Iov [Iov 2, 9-10].

Ce vrei tu, suflete al meu, şi pentru ce te întristezi şi  verşi lacrimi?

Sunt întristat pe Stăpânul, că e atât de multă vreme de  când nu L-am văzut şi nimeni nu mângâie plânsul meu după El. El mi-a dat să cunosc mila Lui şi aş vrea ca El să  rămână totdeauna întru mine.

Când nu l-a văzut de multă vreme, mama plânge după fiul iubit şi spune: „Unde eşti tu, copilul meu preaiubit?” Dar iubirea de mamă nu e nimic faţă de iubirea lui Dum­nezeu, atât de mare şi de nesăturată este. Când sufletul este plin de iubirea lui Dumnezeu, atunci de bucuria măsurată se întristează şi se roagă cu la­crimi pentru toată lumea, ca toţi oamenii să cunoască pe Stăpânul şi Tatăl lor ceresc, şi nu cunoaşte odihnă şi nici nu vrea odihnă câtă vreme nu se desfată toţi de harul iubi­rii Lui.

Sufletul meu tânjeşte după Tine şi nu Te poate găsi.  Tu vezi, Doamne, cât de atras este el şi plânge căutând harul Tău. A fost voia Ta să mi-l dai şi tot voia Ta a fost să-l iei de la mine. Când nu-l cunoşteam, nu-l puteam cere aşa. Şi cum puteam cere ceea ce nu cunoşteam? Dar mă rog Ţie şi îl cer, pentru că sufletul meu Te-a cunoscut şi s-a îndulcit de Duhul Tău Cel Sfânt şi Te-a iubit pe Tine, Ziditorul lui.

Tu ai dat harul Tău Sfinţilor Tăi şi ei Te-au iubit până la capăt şi au dispreţuit cele lumeşti, pentru că dulceaţa iubirii Tale nu mai lasă loc pentru a iubi pământul şi frumuseţea acestei lumi, pentru că ele nu sunt nimic faţă de harul Tău. O, cât de neputincios e sufletul meu şi n-are putere să zboare spre Domnul şi să stea înaintea Lui cu smerenie şi  “să plângă ziua şi noaptea. Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu, Ziditorul şi Ta­ tăl său Ceresc, nu mai poate avea odihnă pe pământ. Şi sufletul se gândeşte: „Când mă voi arăta Domnului, mă voi ruga milostivirii  Lui pentru tot neamul cel creştinesc.” Dar, în acelaşi timp, se gândeşte:

„Când voi vedea Faţa Lui iubită, de bucurie nu voi pu­ tea spune nimic, pentru că de multă iubire omul nu poate grăi nimic.”

Şi iarăşi se gândeşte:

„Mă voi ruga pentru întreg neamul omenesc, ca toţi oa­ menii să se întoarcă la Domnul şi să-şi afle odihna întru El, pentru că iubirea lui Dumnezeu vrea ca toţi să se mân­tuiască.

Păstraţi harul lui Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine, după Dumnezeu, totul e plin de dragoste  şi bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu şi merge ca printr-o grădină minunată în care trăieşte Domnul şi Mai­ca Domnului. Lipsit de har, omul nu e decât pământ pă­cătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte îngerilor. îngerii slujesc lui Dumnezeu şi îl iubesc prin mintea lor; tot aşa şi omul e după minte ca un înger.

Fericiţi cei care ziua şi noaptea se îngrijesc să placă  Domnului ca să se facă vrednici de iubirea Lui; ei cunosc prin experienţă şi simt harul Duhului Sfânt.

Harul nu vine aşa încât sufletul să nu-l cunoască şi, când pierde harul, sufletul tânjeşte cu putere după el şi-l caută cu lacrimi. Dacă nişte părinţi şi-ar pierde copilul preaiubit, cum l-ar mai căuta peste tot ca să-l găsească! Dar sufletul care iubeşte pe Dumnezeu îl caută pe Domnul cu mult mai multă nelinişte şi putere, aşa încât nu-şi poa­te aduce aminte nici de părinţi, nici de cei dragi.

Slavă Domnului că ne dă să înţelegem venirea harului  şi ne învaţă să cunoaştem pentru ce vine harul şi pentru ce se pierde. Sufletul celui ce păzeşte toate poruncile va simţi întotdeauna harul, chiar dacă e puţin. Dar el se pierde uşor pentru slava deşartă, pentru un singur gând de mân­drie. Putem să postim mult, să ne rugăm mult, să facem mult bine, dar dacă pentru aceasta vom cădea în slavă de­şartă, vom fi asemenea unui chimval care răsună, dar înă­untru e gol [1 Co 13, 1]. Slava deşartă face sufletul gol pe dinăuntru şi e nevoie de multă experienţă şi de o îndelun­ gată luptă pentru a o birui. în mănăstire am cunoscut din experienţă şi din Scripturi vătămarea slavei deşarte, şi acum, ziua şi noaptea, cer de la Domnul smerenia lui Hristos. Aceasta e o ştiinţă mare şi neîncetată.

Războiul nostru e şi crud, şi greu, şi totodată simplu.  Dacă sufletul iubeşte smerenia, el sfărâmă toate cursele vrăjmaşilor noştri şi ia toate întăriturile lor. În lupta noas­tră duhovnicească trebuie să ne uităm de asemenea cu gri­jă să nu ne lipsească muniţiile şi proviziile. Muniţiile sunt această smerenie a noastră, iar proviziile sunt harul dum­nezeiesc; dacă le pierdem, duşmanii ne biruiesc.

Războiul e crâncen, dar numai pentru cei mândri: pen­ tru cei smeriţi, dimpotrivă, el este uşor, pentru că ei îl iu­besc pe Domnul, iar El le dă o armă puternică: harul Du­hului Sfânt, de care vrăjmaşii noştri se tem, fiindcă îi arde cu focul lui.

Iată o cale scurtă şi uşoară spre mântuire:  Fii ascultător, înfrânat, nu osândi, păzeşte-ţi mintea şi inima de gândurile cele rele şi gândeşte că toţi oamenii sunt buni şi Domnul îi iubeşte. Pentru acest gând smerit, harul Duhului Sfânt va via întru tine şi vei zice: „Milostiv este Domnul!”

Dar dacă osândeşti, murmuri şi-ţi place să-ţi faci voia,  atunci chiar dacă te rogi mult, sufletul tău sărăceşte şi spui: „Domnul m-a uitat”. Dar nu Domnul te-a uitat pe tine, ci tu ai uitat că trebuie să te smereşti, şi pentru aceas­ta harul lui Dumnezeu nu viază în sufletul tău; el intră în­să cu uşurinţă în sufletul smerit şi îi dă pacea şi odihna în Dumnezeu. Maica Domnului a fost mai smerită decât toţi şi de aceea o preamăresc cerul şi pământul; şi oricine se smereşte va fi preamărit de Dumnezeu şi va vedea slava Domnului.

Duhul Sfânt este dulce şi plăcut pentru suflet şi trup.  El ne dă să cunoaştem iubirea lui Dumnezeu, şi iubirea aceasta este de la Duhul Sfânt.

Lucru minunat: prin Duhul Sfânt omul cunoaşte pe  Domnul, Ziditorul lui; şi fericiţi cei ce slujesc Lui, pentru că El a zis: „Acolo unde sunt Eu, va fi şi slujitorul Meu” şi „va vedea slava Mea” [In 12, 26; 17, 24].

Dacă încă aici pe pământ e aşa, cu cât mai mult îl iu­ besc pe Domnul şi-L slăvesc în Duhul Sfânt sfinţii în ce­ruri; şi iubirea aceasta e de negrăit.

Sufletul care a cunoscut pe Duhul Sfânt înţelege ce scriu.

Pentru ce însă ne iubeşte atât de mult Domnul? Toţi  suntem păcătoşi [Rm 3, 23], iar „lumea întreagă în rău zace”, cum spune Ioan Teologul [1 In 5,19]. Pentru ce ne iubeşte deci?

Domnul însuşi este numai iubire [cf. 1 In 4,8].

Aşa cum soarele încălzeşte tot pământul, aşa şi harul  Duhului Sfânt încălzeşte sufletul să iubească pe Domnul, iar el tânjeşte după El şi-L caută cu lacrimi.

Cum să nu te caut? Tu te-ai arătat în chip neînţeles su­ fletului meu şi l-ai înrobit cu iubirea Ta, şi harul Duhului Sfânt a desfătat sufletul meu şi e cu neputinţă pentru el să-1 uite.

Cum să uităm pe Domnul, când El este în noi? Apos­tolul a propovăduit noroadelor zicând: „Până când Hristos va lua chip întru voi” [Ga 4,19].

O, dacă ar cunoaşte toată lumea pe Hristos şi cât de mult ne iubeşte şi cât de dulce e această iubire şi cum  toate puterile cereşti se hrănesc din ea şi cum toate viază prin Duhul Sfânt şi cum este preamărit Domnul pentru pătimirile Lui şi cum îl slăvesc toţi sfinţii! Şi slava aceasta nu va avea sfârşit.

Domnul Se bucură de sufletul ce se pocăieşte întru  smerenie şi îi dă harul Duhului Sfânt. Ştiu cum un frate sub ascultare a primit pe Duhul Sfânt după şase luni de  mănăstire; alţii L-au primit după zece ani, iar alţii au trăit patruzeci de ani şi chiar mai mult, înainte de a cunoaşte harul. Dar nimeni n-a putut ţine acest har, pentru că nu suntem smeriţi.

Cuviosul Serafim [din Sarov] avea douăzeci şi şapte de  ani când a văzut pe Domnul; şi sufletul său 1-a îndrăgit într-atât pe Dumnezeu, că s-a schimbat cu totul de la dul­ceaţa Duhului Sfânt; mai târziu, înţelegând că acest har nu mai era cu el, s-a dus în pustie şi a stat vreme de trei ani pe o stâncă rugându-se: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”

Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt  se avântă spre El; amintirea Lui îl atrage cu putere şi el uită lumea, iar când îşi aduce din nou aminte de lume, doreşte fierbinte acelaşi har pentru toţi şi se roagă pentru  întreaga lume. Duhul Sfânt însuşi îl atrage să se roage ca toţi oamenii să se pocăiască şi să cunoască pe Dumnezeu,  cât de milostiv este.

Să ne smerim, fraţilor, şi Domnul ne va iubi. Că Domnul ne iubeşte, o ştim după harul pe care Domnul îl dă sufletului. Când harul e în suflet, fie şi numai puţin, atunci  sufletul iubeşte pe Domnul şi pe aproapele şi are pace întru sine. Dar este o iubire încă şi mai mare, şi atunci sufletul uită lumea întreagă.

Fericit cel ce nu pierde harul lui Dumnezeu, ci se înalţă din putere în putere. Eu însă am pierdut harul, dar Dom­nul a avut multă milă de mine şi, mi-a dat să gust un har încă şi mai mare, după singură milostivirea Sa.

Neputincios este sufletul! Lipsiţi de harul dumnezeiesc, suntem asemenea dobitoacelor, dar prin har, omul e mare la Dumnezeu.

Oamenii pun mare preţ pe ştiinţele pământeşti sau pe cunoştinţa împăraţilor pământeşti şi se bucură dacă sunt împreună cu ei, dar

lucrul cu adevărat mare e a cunoaşte pe Domnul şi voia Sa.

Din toate puterile voastre, fraţilor, smeriţi sufletele voastre, ca Domnul să le iubească şi să le dea mila Sa. Dar el nu va rămâne în noi

dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi.

Prin Duhul Sfânt sufletul meu a cunoscut pe Domnul şi  de aceea îmi este uşor şi plăcut să mă gândesc Ia El şi la lucrurile lui Dumnezeu; dar fără Duhul Sfânt sufletul e mort, chiar dacă ar avea toată ştiinţa lumii.

Dacă oamenii ar şti că există o ştiinţă duhovnicească, ar  lepăda toate ştiinţele şi tehnicile lor, şi ar vedea numai pe Domnul. Frumuseţea Lui înrobeşte sufletul şi acesta este atras spre El, doreşte să fie veşnic împreună cu El şi nu mai vrea nimic altceva. El se uită la toate împărăţiile pă­mântului ca la nişte nori care trec pe cer.

Domnul a zis: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine” şi: „voi în Mine şi Eu în voi” [In 14, 20]. Sufletul nostru simte că Domnul este în noi, şi de aceea nu-L poate uita nici măcar un minut.

Ce milă! Domnul vrea ca noi să fim în El şi în Tatăl.

Dar ce am făcut pentru Tine, Doamne, sau cu ce Ţi-am  plăcut, ca Tu să vrei să fii în noi şi noi să fim întru Tine? Prin păcatele noastre noi te-am ţintuit pe cruce şi Tu vrei ca noi să fim cu Tine? Cât de mare e mila Ta, şi eu o văd revărsându-se peste mine. Sunt vrednic de iad şi de toate chinurile, dar Tu mi-ai dat harul Duhului Sfânt.

Iar dacă Tu mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc  prin Duhul Sfânt, atunci Te rog, Doamne, dă tuturor noroadelor să Te cunoască pe Tine.

Sfântul Siluan Athonitul,

Între iadul deznădejdei și iadul smereniei,

Ed. Deisis