miercuri, 24 aprilie 2013

– Cea mai mare putere pe fața pământului este Harul lui Dumnezeu.


Să fim nesăturați de Harul dumnezeiesc. Să nu ne săturăm niciodată.
Când ne cercetează dumnezeiescul Har, atunci avem și atenție față de sine și cercetare de sine și rugăciune.
Printr-o neîncetată străduință, fiecare suflet, cu buna sa dorire și cu harul lui Dumnezeu, urcă mai sus și sporește în virtute și în sfințenie.
– Cine luptă împotriva păcatului, scrie cele mai frumoase pagini în cartea lui Dumnezeu. Pentru că acolo se scriu toate.
Câți au viețuit aici virtuos, au avut parte de o frumoasă primire în cer.
„Funcționar permanent la stat”, spunem noi. Ce este aceasta în fața veșniciei? Acolo ne-am asigurat un astfel de loc permanent?
Tot să adăugăm câte o pietricică la puntea sfințeniei ce ne va conduce către cer.
– Vicleanul ne șoptește gânduri de necredință. Din cele câte a zis Domnul, nici o iotă nu va fi trecută cu vederea. Există rai și iad. Și, desigur, noi, creștinii, vom fi judecați mai aspru.
Slujbele Bisericii sunt laboratoare duhovnicești.
– Rugăciunea minții trebuie lucrată în fiecare clipă. Nu are importanță dacă este o rugăciune cu putere sau este una slabă. Dacă toată aplecarea ta este spre Dumnezeu, pe drum, în mașină, cine poate să cunoască cu ce te îndeletnicești? Minte – gură – inimă, rugăciunea minții alcătuiește un cerc. Gândurile pier. Se îndepărtează, dispar.
– Să faceți rugăciune. Fie ea și formală. Așa „seacă și de formă”, cum îți șoptește diavolul că este.
– „Tu însă, când te rogi, întră în cămara ta și … îți va răsplăti ție” (Mt. 6,6). Să închidem nu numai ușa camerei noastre, când vrem să ne rugăm, ci să ne închidem și urechile și gândul și toate simțurile noastre. Să le uităm pe toate, să fie moarte în acea clipă, și doar cu Dumnezeu cel Nesfârșit, cu Dumnezeu cel Unul, cel Multmilostiv și Multîndurat să vorbim. În acea clipă să-L trăim doar pe Dumnezeu. Să nu trăim pentru trup. Asta cere, când spune „închizând ușa”, vorbește de ușa simțurilor noastre.
Să ne rugăm, să ne rugăm, să ne rugăm. La serviciu, pe drum, în mașină, pretutindeni. Dimineața, când ne trezim, mai întâi rugăciune, întotdeauna rugăciune. Să spunem rugăciunea lui Iisus de multe ori, pe drum, la școală, la serviciu. „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Atunci ne simțim sufletul plin, iar Dumnezeu revarsă cu îmbelșugare harul Său…
– „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă”… Dacă noi ne luptăm, prin rugăciune, prin Spovedanie, prin Dumnezeiasca Împărtășanie, să ducem o viață curată și neîntinată, atunci Dumnezeu ne dă din belșug Harul Său, care adapă sufletul, precum apa ce dă viață. Omul neputincios, dacă se întâmplă să cadă, să se poticnească, să-și ducă mai departe lupta, oricât de mult l-ar împresura păcatul. Să nu părăsească lupta. Să spună: „Dumnezeu este lângă mine, este cu mine, n-o să mă lase…”.
– „Duhul (…) grijii de multe (…) și al grăirii în deșert, nu mi-l da mie”. Frații mei, am stat în vreo seară să ne cercetăm cu luare aminte pentru acestea două, ca și cum ne-am avea sinele pe un scaun înaintea ochilor noștri?
Grija de multe: Încercăm să vedem, să vedem ce face cutare, cum se mișcă cutare etc. Iar după aceea, se înfiripă în mintea noastră atâtea imagini urâte, încât nu ne mai putem ruga.
Grăirea în deșert: „pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății” (Mt. 12, 36). Grăirea în deșert este la limită cu judecarea aproapelui, cu clevetirea. Spunem, spunem, înșirăm vrute și nevrute, căutăm să aflăm neajunsurile fiecăruia și suntem gata să aruncăm cuvinte pline de otravă, tăioase și înțepătoare împotriva aproapelui.
Din toate colțurile pământului, atâtea mirosuri urâte se înalță la tronul Său…! Și totuși Dumnezeu iubește, arată îngăduință, îndelung rabdă. Îi cercetează pe oameni prin dureri și încercări, iar câți au dorire bună, își mărturisesc greșelile în fața Duhovnicului, varsă lacrimi și devin alți oameni; pe aceștia, dacă i-am fi cunoscut cu câțiva ani înainte, cu multe cuvinte i-am fi „bombardat”!
– La Mănăstire o zi este închinată bolnavilor, alta tinerilor, alta situației care dăinuie în zilele noastre. Maicile se roagă și spun rugăciunea cu metaniile… Să închinăm și noi o zi pe săptămână, miercurea sau vinerea; să nu vorbim, ci să facem rugăciune pentru starea de lucruri de acum. Să nu vorbim deloc, doar cele de trebuință, cele ce țin de serviciu să le grăim. Să îngenunchem, să ne rugăm, să ne rugăm cu metaniile, și o să vedeți, se va petrece o minune, frații mei…
– Creștinul să se scoale dimineața, să îngenuncheze și să zică: „Doamne, păzește-mă de grija de multe și de grăirea în deșert. Vreau ca purtarea mea să fie spre zidirea sufletului meu și a celorlalți. Să mă zidesc și să zidesc la rândul meu. Prin înfățișarea mea, prin cuvintele mele, prin faptele mele, prin cele ce le lucrează limba mea să mă zidesc și să îi zidesc pe ceilalți”. Cât de frumos ar fi! Ce comuniune am avea, ce Biserică!
– Preoții sunt poștașii cerului. Noi ce facem? Când poștașul aduce scrisoarea, vedem poștașul sau scrisoarea? Preotul este foc ce arde.
-„Din tot sufletul tău teme-te de Domnul și pe toți preoții Lui cinstește-i” (Înț. Isus Sirah 7,30). Cine nu Îl cinstește din toată puterea sa pe Domnul și nu se supune preoților, nu are harul lui Dumnezeu și este, așadar, departe de Biserica lui Hristos.
– Omul este chemat în mod regulat să se apropie de Potirul Vieții. Cea mai bună și cea mai sfântă invitație… „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați” spune preotul, nu „să plecați”!.. Îl primim pe Hristos Cel Răstignit și Înviat. Și atunci toate problemele grele nu mai află loc în viața noastră… Strălucim și răspândim mireasmă din viața lui Hristos. Și ne desfătăm de bucuria Cerului încă de aici, deoarece „împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru”.
„Sunt foarte bolnav, Doamne, primește-mă ca pe unul strâmtorat de o boală grea, ca pe unul ce aștept să fiu dat morții”, cu acest gând trebuie să se apropie creștinul de Potirul Vieții. Și are nevoie, multă trebuință are să primească Trupul și Sângele Domnului, pentru a lua întărire.  Pentru a se birui pe sine. Pentru a se lupta mai bine.
– „Fii treaz în toate” (II Tim. 4,5). Să ai priveghere în toate. Oamenii pe care i-a cercetat harul lui Dumnezeu și n-au fost apoi cu grijă, au devenit mai lumești decât mirenii. Omul cel mai rău din societate poate fi cel pe care l-a cercetat Harul lui Dumnezeu și care mai apoi n-a fost cu grijă.
– Și singur de ar fi cineva între oameni lumești, dacă este un creștin corect, transformă acel mediu lumesc într-o gură de rai.
– Să ne silim pe noi înșine spre a împlini voia lui Dumnezeu.
– Când suntem nehotărâți și nu știm ce să facem, chiar și pe un copil mic să-l întrebăm.
– Să ne îngropăm sinele cel rău ca să putem învia. Altfel, vom trăi într-un veșnic întuneric.
– Este nevoie de intervenție chirurgicală asupra patimilor.
– Este trebuință de multă putere pentru a zădărnici prietenia cu sinele nostru cel rău.
– Să ne punem un termometru pentru a lua măsura vieții noastre duhovnicești, să vedem dacă sporim.
– La nervi, la mânie, la tulburări, la vreme de cutremur, în ispite, ne vedem mai bine pe noi înșine. Cel sau cea care luptă își cunoaște atunci mai bine sinele. Dacă nu s-ar fi întâmplat să se mânie, să se enerveze, ar fi știut ce ascunde înlăuntrul său, ca să înceapă să ia măsuri împotriva sinelui său cel rău?
– Credinciosul să pună încuietori sinelui său cel rău, încuietori peste gândul și peste mintea sa.
– Viața nu este carnaval și superficialitate. Este o viață căreia îi urmează cerul.
– Un stadion de luptă este viața, nimic altceva.
– Nu este ușor să absolvim universitatea, academia, sau să învățăm două-trei limbi străine. Dar ca să închidem Cerul în gândul nostru este foarte ușor. Este de ajuns să vrem.
– Dragostea se arată mai cu seamă la ceas de cădere a aproapelui.
– Ești chemat să fii împreună pătimitor la căderile celuilalt.
-Dacă vedem ceva urât la fratele nostru, la aproapele nostru, să nu vorbim deloc… să ne rugăm.
– Cea mai mare formă de dragoste este să te rogi pentru cineva care nu știe aceasta…
– Are mare valoare rugăciunea, când îi îmbrățișează și pe oamenii care nu au o bună părere despre noi. Aversiunea lor față de noi poate să fie din neștiință sau pentru că trăiesc departe de Dumnezeu. Să nu zicem așa, două vorbe, ci din inimă, cu adevărată dragoste să ne purtăm. Credinciosul, când pleacă din viața aceasta, câtă bucurie nu simte pentru faptul că s-a rugat pentru cineva care nu s-a purtat frumos cu el!..
– Creștinul  nu întârzie să își ceară iertare, nu o lasă pe mâine.
– Omul duhovnicesc nu trăiește prin teorie, ci prin jertfă.
– Credința și nădejdea țin de pământ. Dragostea ne va însoți, însă, până la cer, până la locul unde vom da răspuns.
– Milostenie nu este numai să dai o bucată de pâine. Milostenie este și să spui un cuvânt bun. Acela va dăinui mai mult. Pâinea o mănâncă, s-a dus. Un cuvânt drept, un cuvânt bun pe care-l spui, împreună cu virtutea ta, cu sfințenia ta, acesta va rămâne. Minunată este o astfel de milostenie.
– Egoismul distruge ca un buldozer toate virtuțile.
Să vă lipsiți de pronumele „eu”. Virtuțile noastre le va aprecia Dumnezeu, nu capacitățile.
– Harul lui Dumnezeu este vădit la oamenii smeriți. Vedem asta la clerici și mireni.
– Cel mai bine este să avem sentimentul că nu suntem nimic. Altminteri, dacă începem să credem că avem virtute, chiar și puțină, ne umflă egoismul.
– Manifestare a egoismului este vorbirea multă, dar și tăcerea, de multe ori. Să reușească cineva să aibă măsură. Să vorbească atunci când trebuie. Să fie plăcut. Să spună cele ziditoare, cele sfinte. Să vorbească de la zi la zi mai puțin. Să se considere pe sine mai rău decât toți. Să nu spună: „mi-a greșit ăsta, mi-a greșit celălalt”. Cel ce vorbește puțin sporește în înțelepciune și dreaptă socoteală.
– „Pocăiți-vă că s-a apropiat…”
Prima predică a Domnului…Nu pur și simplu lacrimi la spovedanie, nu doar spunerea păcatelor și mărturisire. Pocăință – schimbarea vieții. Să predăm sabia egoismului. Egoismul biciuiește societatea, familiile. Noi, monahii și voi, mirenii, să ne schimbăm cu toții viața, să ne luptăm cu egoismul.
– Are putere Harul lui Dumnezeu, are foarte mare putere. Și dacă vedem, că în anumite aspecte nu se produce în noi nici o schimbare, trebuie să fim cu atenție, deoarece s-ar putea ca noi să nu deschidem ușa sufletului nostru prin pocăința cea dreaptă, prin pocăința cea plină de putere.
– Dacă vedem că rămânem în aceleași, pe loc, iată care este cauza:  Ne sprijinim în târnăcopul egoist al sinelui nostru și cu el, dă-i și lovește în ceilalți. Ne șoptește ceva gândul egoist și vorbește gura, grăiește limba lucruri necuvenite, fără de minte, dincolo de orice adevăr.
– Să fim întotdeauna în luptă. Să nu avem pretenții de la ceilalți. Ci să vedem cum ne putem dărui pe noi înșine celorlalți.
– Cine nu se plânge și nu are pretenții, are Harul lui Dumnezeu.
– Cât de frumos este ca omul să nu aibă nici o nemulțumire! Doar de el însuși să se plângă și niciodată de celălalt. În aceasta constă reușita. Să stea, să vadă și să se cerceteze pe el însuși. Să se observe și de sine să se scârbească. În aceasta este de aflat Dumnezeu. În aceasta este Hristos, aici sunt pacea, liniștea, toate.
De aceea, „să stăm cu frică”. Să avem îngrădire, îngrădire puternică. Deoarece gândurile ne întinează cu totul, ne întinează viața. O întinează și o face de nimic. Merită? Nu merită.
Dacă vorbim cu Dumnezeu, gândurile pleacă.
– Vai și amar, dacă îi trece cuiva prin cap ideea că nu avem lipsuri și neajunsuri. Iar când oamenii ne spun vorbe bune, când ne ridică în slăvi și ne laudă, atunci mai multă să ne smerim. Dacă ne vine un frumos gând de umilință, să ne simțim încă mai smeriți. „Doamne, Îți mulțumesc pentru acest gând. Eu sunt un nimic”. Fiecare gând bun vine de la Domnul, nu este al nostru.
– Smerenie! Dumnezeu îl judecă pe omul mândru, pe cel care are părerea că este cineva, și Își întoarce fața de la el…
– Omul smerit se face pretutindeni remarcat. Și prin cuvinte și prin mers și prin mâncarea sau somnul său. Nu se ceartă, nu se mânie, nu se enervează, nu are pretenții să-și afle cu orice chip dreptatea sa. Decât să își piardă liniștea și pacea și să se pună rău cu Dumnezeu, cedează. Stă în Suprema Umilință a Domnului.
– Supărarea și dezamăgirea vin când ne bazăm pe noi înșine și pe propriile noastre puteri. Să le lăsăm pe toate cu încredere în mâinile lui Dumnezeu și dragostei Sale, pentru a le rândui.
– Să ne păzim de melancolie ca dracul de tămâie. Melancolia începe de la egoism și de la firea pretențioasă.
– În mijlocul încercărilor omul este supus unui proces de „rafinare”.
– Să fim în stare să înfruntăm greutățile slăvindu-L pe Dumnezeu. Să spunem: „Slavă Ție, Doamne!”.
– Dincolo de martiriul pe care l-a îndurat Sfântul Dimitrie se ascundea un Sfânt. În spatele martiriului prin care trece fiecare dintre noi, este vreun sfânt?
– Avem trebuință să ne cultivăm lăuntric, pentru a iubi greutățile… acestea zidesc.
– Toate îl ajută pe creștin. Și bolile și ispitele și greutățile. Este de ajuns să fie înfruntate cu deplina convingere și încredere că pe toate le ocârmuiește dragostea lui Dumnezeu.
– Dacă are vreodată cineva o ispită, un altul să se poarte față de el sau să-i vorbească urât, să spună: „Ce lucru bun este acesta! Îți mulțumesc, Doamne! Ai îngăduit să se întâmple asta ca să mă văd mai bine pe mine însumi…”. Dacă reușim să ne întipărim în mintea, în inima și în viața noastră Crucea Domnului, pe Iisus cel Răstignit, orice greutate am întâlni, n-o să ne poticnim. Iisus! Este vreun nume mai bun ca acesta? Este numele ce trebuie întipărit în centrul vieții noastre.
– Durerea este mărgăritar. Este veriga ce te unește cu Dumnezeu.
– Cancerul este binefăcător. Îndrumă la pocăință.
– Ferice de cel pregătit, chiar și suferind de cancer. Suntem în mâinile lui Dumnezeu. Un lucru este sigur, că într-o zi oricum vom pleca. Mai înfricoșător este cancerul sufletului, păcatul, pe care nici nu îl iau în considerare oamenii lumești.
– Sau trăiește omul cinci ani, sau o sută cinci, nu are importanță.  Sănătatea sufletului său contează.
Ferice de cei care întâmpină boala cu pocăință; chiar de vor trăi sau nu, vor fi pregătiți. Domnul așteaptă. Așteaptă la fântâna lui Iacov pe fiecare suflet, oricât ar fi de păcătos. Așteaptă să-și verse la spovedanie apa tulbure a sufletului său și să se umple de apă curată, pentru a nu înseta apoi, în viața cea veșnică.
– Chiar de suntem nedreptățiți, să nu ne plângem. Este un bun prilej de mântuire.
Și de ne-ar spune vreun cuvânt, să nu ne poticnim. Domnul a fost pironit pe Cruce. Și totuși „tăcea”. Noi de ce protestăm? De altfel, „fericiți veți fi voi când vă vor ocărî”.
– Chiar dacă este nedreptățit, omul duhovnicesc nu se vatămă când nu vorbește [împotrivă]. Se vede mai bine pe sine, Îi mulțumește lui Dumnezeu și se cercetează, se uită cu atenție în suflet, să vadă poate vreo slăbiciune se ascunde înlăuntrul său și îl păgubește în urcușul său duhovnicesc.
– Nedreptatea îi desparte întotdeauna pe cei care nedreptățesc de Dumnezeu cel Drept și îi aduce în stare de faliment… Să fim nedreptățiți, ca să avem plată de la Dumnezeu.
– Cel mai frumos și mai sfânt dar al lui Dumnezeu este timpul vieții omului.
– Când călătorim, ne pregătim bagajele. Și acestea constituie o greutate. Bagajele duhovnicești, însă, nu constituie o greutate. Cu cât sunt mai multe, cu atât mai ușor îl fac pe om. Ca un fulg. Seninătatea duhovnicească, liniștea, dragostea, smerenia… sunt bagaje ale sufletului. Când există acestea nu își mai au loc gelozia, patima, ura …
– Dacă avem în minte sicriul, atunci nu vom socoti nimic al nostru, decât valijoara cu giulgiurile de îngropare, asta este tot ce ne aparține, nimic altceva.
– O viață sfântă, curată, îngerească pentru Cer și pentru veșnicie… Dacă s-ar gândi omul la asta! O mie de ani și încă o altă mie și iar de la capăt. O boală, o încercare, o suferință, la un moment dat tot trec. Veșnicia, însă!… Dumnezeul să-l păzească și pe cel mai neputincios… Veșnicie fără de sfârșit! Să fim luați în stăpânire de acest duh al veșniciei…
– Să dea Dumnezeu să ne găsim la poarta Raiului pe dinăuntru. Nu pe dinafară. Iar acolo, la poarta Raiului, cât de scârbiți o să fim de orice neajuns pământesc și de orice neputință de care ne-am lăsat târâți. „Cât am fost de prost!”, vom spune atunci.
– Vrem, nu vrem, în sufletul nostru aruncăm semințe. Vrem, nu vrem, de această semănătură vom da seama acolo sus. Cum ne dăruim pe noi înșine? Cu negrijă, cu încăpățânare, cu gânduri? Ne străduim? La Judecata de Apoi viața noastră va fi un film de cinematograf. Să ne lumineze Dumnezeu să semănăm în Duhul. Așadar, vrea, nu vrea, omul seamănă; Prin toate ale sale: cum ascultă, cum privește, cum răspunde, cum se poartă… Ce lucru minunat este pentru om să dobândească o semănătură curată, un ogor curat și un lăcaș nou, curat pentru veșnicie! Cât de mare va fi bucuria!
– Nu putem cuprinde cu gândul nostru ce fac Sfinții pentru noi, cei care trăim în această vale a plângerii. Cât se roagă Sfinții pentru noi! Deoarece și ei au călcat pe aici, pe unde călcăm și noi, au întâlnit aceleași greutăți, ispite și piedici, pe care le întâlnim și noi. Să găsim întotdeauna scăpare la Sfinți și să cerem milă, prin rugăciunile și mijlocirile lor.
Ați văzut cu cât pathos îi urmăresc iubitorii de sport pe atleții care se întrec pe stadion? Așadar, ne gândim și noi că sus, din cer, Sfinții urmăresc lupta noastră, aici, pe pământ și se roagă? Și câtă bucurie nu îi încearcă când biruim!