Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o mamă

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva un sat?
Că am plecat de mult şi l-am lăsat înstrăinat;
Azi am venit să-l caut în sărbătoare,
Dar nu-l mai regăsesc şi sufletul mă doare.

Îl caut peste tot, şi-n Streiu’-nvolburat,
Dar malul parcă plânge şi podu-a lăcrimat,
Cărările-s schimbate şi uliţele-sparte,
M-am rătăcit mergând şi le-am uitat pe toate.

Acasă poarta-i ruptă şi tristă, nu ştiu cum,
Iar mama nu mai este, ca să îmi iasă-n drum;
Atâta dor simţeam, când ea era pe lume,
Când ne-adunam cu toţii şi ne striga pe nume.

Când povestea de mine, şoptea cu un oftat:
“Vine? La vară, cred! Iubitul meu băiat,
Şi lor, dragii mamii, li-i tare dor de casă.
Vin ei – acum nu pot, doar ştiu că-s sănătoasă!”

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o mamă
Pe care am pierdut-o făr’ a băga de seamă,
Cu ochii trişti şi plânsă şi fără mângâiere?
Căci pentru mine ea, e cea mai mare-avere!

Acasă nu era, poate-i ascunsă-n stele
Şi nu pot să-i trimit, săruturile mele.
Îi retrăiesc târziu, trecutul plin de patimi.
Inima-mi se frânge, obrajii-s plini de lacrimi.

Peste sătucul meu, se lasă blânda seară,
Aveai drepatate mamă, c-am să mă întorc, la vară,
De fiecare dată… mamă, acasă o să viu,
Dar ce păcat că-s singur şi este prea târziu!