luni, 16 mai 2011

Virtutea devine patimă, şi patima se transforma-n virtute



Virtutea devine patimă

  O, cîte lacrimi aş vrea să am cînd mă văd pe mine dintr-o parte sau alta! Că de nu păcătuiesc, mă înalţ din mîndrie. Iar de păcătuiesc şi pot să văd, îmi pierd curajul, nemaiştiind ce să fac, şi vin la deznădejde. Dacă apoi alerg la nădejde, iarăşi vine mîndria. Iar dacă plîng, aceasta mi se face pricină de părere de sine; şi dacă nu plîng, iarăşi vin patimile. Viaţa mea e moarte, şi moartea e mai rea pentru frica muncilor. Rugăciunea mea mi se face ispită şi neluarea-aminte, pierzare. «Cel ce a cîştigat cu­noştinţă a adăugat durere» (Ecl. 1,18), zice Solomon. Nu pricep şi mă înciudez, şi nu ştiu ce să fac. Iar dacă ştiu şi nu fac, cunoştinţa îmi este spre osîndă. Vai mie, ce voi alege?

Toate mi se par contrare din neştiinţă şi nu pot să pun de acord vreuna din ele. Nu descopăr virtutea şi înţelepciunea ascunse în încer­cări, pentru că nu am răbdare. Ci fugind de linişte din pricina gîndurilor, aflu afară patimile, în ispita prin simţuri. De vreau să nu mănînc şi să priveghez, aflu părerea de sine şi slăbiciunea ca piedică. De mănînc şi dorm fără zgîrcenie, vin, fără să vreau, la păcat. De mă retrag şi fug de la toate de frica păcatului, iarăşi mă moleşeşte trîndăvia.
Pe de altă parte, văd pe mulţi că iau prin aceste războaie frica dumnezeiască, şi prin frică au dobîndit lucrarea celorlalte virtuţi. De aş fi avut şi eu credinţă ca ei, aş fi aflat temerea prin care aş fi primit binecredincioşia, cum zice prorocul, şi cunoştinţa din care se nasc tăria şi sfatul, înţelegerea şi înţelepciunea Duhului (Isaia XI, 2), în cei ce stăruie lîngă Dumnezeu întru negrijă şi întru îndeletnicirea cu dumnezeieştile Scripturi, cu răbdare.
Pentru că prin aceasta toate cele de sus şi cele de jos se fac deopotrivă. Căci cînd o patimă se preface în virtute, e vădit că aceasta s-a făcut prin vreme şi cercare. Iar cînd o virtute înclină spre patimă, tot vremea şi cercarea îndelungată, prin răbdare, o poate depărta de aceea. Dacă nu se naşte în suflet răbdarea din credinţă, nu poate avea cineva nicidecum vreo virtute. «Intru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre» (Luca XXI, 19), zice Domnul, Cel ce a zidit una cîte una inimile oamenilor, cum zice psalmistul (Ps. XXXII, 15).
De aici este vădit că inima, adică mintea, se zideşte fiecare deosebit, prin răbdarea celor ce vin asupră-i. Căci cel ce crede că are pe altcineva care-i cîrmuieşte nevăzut viaţa, cum va mai da crezare gîndului său, care zice: aceasta vreau sau aceasta nu vreau, aceasta e bine sau aceasta e rău? Dacă are vreun povăţuitor văzut, e dator să întrebe la tot lucrul şi să primească prin urechi răspunsul, şi să plinească cu lucrul cele spuse. Iar dacă nu are vreunul, îl are, pe Hristos, şi e dator să-L întrebe prin rugăciune din inimă pe El şi să nădăjduiască cu credinţă răspunsul prin lucru şi prin cuvînt, ca nu cumva Satana, neputînd răspunde cu lucrul, să răspundă cu cuvîntul, prefăcîndu-se pe sine în povăţuitor şi trăgînd la pierzare pe cei ce n-au răbdare.
(Sfântu Petru Damaschin – Filocalia)