marți, 29 martie 2011

Pelerinajul e nu numai călătoria către un loc sfânt, ci mai ales acceptarea condiției noastre de călători vremelnici pe acest pământ, unde nu avem cetate stătătoare, ci o căutăm pe ceea ce va să fie, acolo unde suntem „cetățeni ai cerului și casnici ai lui Dumnezeu“.
Călătorul spre sfințenie investește timp, oboseală, bani, pentru a ajunge în locuri sfințite de prezența lui Dumnezeu în lume sau de prezența sfinților Săi. Aceste locuri, binecuvântate de Hristos, se sfințesc din ce în ce mai mult, cu fiecare genunchi plecat și cu fiecare rugăciune murmurată de căutătorii de sfințenie. Astfel, o icoană devine făcătoare de minuni prin minune dumnezeiască, prin rânduială din cer și aprofundează în har menirea ei de sfințenie prin fiecare om care o sărută și-și înalță privirea la cele înalte, rugându-se sfântului reprezentat pe ea. Locurile sfinte devin astfel intermediare de har pentru lumea zbuciumată, oaze de lumină și de apă duhovnicească pentru pelerini și limanuri line pentru cei ce se zbat pe marea vieții pe care o vedem înălțându-se de viforul ispitelor.
În urmă cu o săptămână, am fost preot însoțitor unui grup de cincizeci de pelerini în Țara Sfântă, binecuvântat de prezența și rugăciunea Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iașilor și Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Acest pelerinaj s-a numit „Dor de pustie, dor de cer“ și a întrunit mai bine de cinci sute de oameni din părțile binecuvântate ale Moldovei, care au atins cu mâinile lor Mormântul din care a izvorât viața întregului univers.
În centrul acestui itinerariu de har s-a aflat închinarea la moaștele Sfântului Ioan Iacob de la Neamț, ale cărui moaște sfinte se află la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul din Țara Sfântă și de la a cărui plecare în veșnicie se împlinesc cincizeci de ani.
Dincolo de oboseala pătrunzătoare și de mulțimea de locuri de văzut și de minunat, dincolo de ispitele prezente oriunde se află o învăluire de har, am simțit în aceste zile puterea lui Dumnezeu de a uni oamenii în rugăciune, de a înmulți talanții sufletului prin milostenie, de a da gândul cel bun și lumina unor oameni atât de mulți și de diferiți.
La Betleem am învățat lecția smereniei dumnezeiești care este cheia unică a raiului și taina nașterii lui Hristos în inimile oamenilor prin Liturghia Bisericii. La Ierihon ne-am deprins a ne sui în sicomorul minții noastre pentru a privi fața Dumnezeului nostru. În Carantania, după un urcuș anevoios, la 35 de grade, am privit toate bogățiile acestei lumi de pe sprânceana muntelui și am aflat adevărul că odihna lui Dumnezeu în noi prin rugăciune valorează mai mult decât toate averile lumii. În foișorul Cinei celei de Taină, am învățat că durerea asumată jertfelnic este urcuș către cer și că iubirea veșnică a lui Hristos cel răstignit ne hrănește cu Dumnezeu. La mormântul Maicii Domnului, în sânurile pământului, am învățat taina sânului hrănitor de Dumnezeu și iubirea de mamă cu care umanitatea l-a iubit pe Hristos prin Pururea Fecioara. În Muntele Măslinilor am simțit puterea dată nouă de a ne înălța la cer, la casa noastră cea veșnică, pentru a locui împreună cu Preasfânta Treime. În Grădina Ghetsimani am auzit cum în susurul izvoarelor plânge Însuși Dumnezeu cu lacrimi de sânge, atunci când din iubire, simte în mod infinit toate durerile lumii. Sus pe Golgota, am intrat în locașurile Lui și ne-am închinat la locul unde au stat picioarele Lui, am văzut locul unde s-a înfipt Crucea în univers și unde s-au spălat cu sângele lui Dumnezeu toate păcatele acestui pământ. Și ascultând referatul biblic al răstignirii, am înțeles că Soarele și-a cunoscut apusul său, de la întemeierea universului (adică în expresie teologică, mișcarea de rotație a pământului), pentru a prooroci clipa când se va întuneca de frică la moartea cu trupul a Fiului lui Dumnezeu. Pe Piatra ungerii din Biserica Sfântului Mormânt, ne-am plecat capul și am simțit cum în tăcerea Fiului mort și uns cu miresme, se mirunge cu lumină întreaga făptură și se șoptesc cuvintele iertării tuturor oamenilor. Cu sufletele schimbate la fire, cu capetele pe Piatra Mormântului lui Dumnezeu, am auzit vaietele tuturor celor căzuți și implozia de lumină veșnică prin care s-a sfărâmat iadul, și potopul de har care s-a revărsat peste lume, pentru care potopul cel din vechime nu a fost decât o icoană profetică. Și îngenunchiați la picioarele lui Dumnezeu am șoptit: „Vino Doamne și incendiază cu focul și cu lumina Duhului Tău întregul univers“, gândindu-ne la Sfânta Lumină care se revarsă din Mormântul cel izvorâtor de viață și luminează lumea.
Sus pe Tabor, ne-am deprins a vedea cum schimbă la față Dumnezeu lumea prin Sfânta Euharistie și cum o pregătește de raiul luminii celei neapuse. Și am înțeles că Taborul luminii, extins prin harul Duhului Sfânt în întreaga lume, e mintea noastră, care trebuie sfințită, umplută de Hristos prin rugăciune și luminată profetic de harul Duhului. Pe Marea Galileii, am auzit viforul valurilor cum se închină lui Hristos, și am realizat că adâncul mării este icoana adâncului de iubire a lui Dumnezeu, în care se pierde orice ură și vrăjmășie și se împodobește toată făptura. Și am simțit ca un foșnet, bancurile de pești cum se bulucesc în mrejele pescarilor sfinți, ca o dăruire euharistică de sine a creației în mîinile oamenilor lui Dumnezeu, așa cum se bulucesc pelerinii să sărute locurile pe unde a mers Împăratul veacurilor. La Tabgha, locul înmulțirii pâinilor, cu pâini în mâini, dăruite de Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan, am pătruns în taina veacului viitor, unde împărțirea nu rupe, ci înmulțește, unde frângerea nu desparte ci unește oamenii, locurile și veacurile în același Hristos, frânt pe Sfânta Masă a lui Dumnezeu.
Din toate aceste taine din care am gustat, am înțeles că adevărata închinare se face „în duh și în adevăr“, nu numai în Ierusalim, ci în Ierusalimul sufletelor noastre. Căci Duhul cel ceresc, care a aprins ca o făclie lumina harului peste tot pământul, a extins Locul Sfânt în inimile tuturor celor care îl iubesc pe Dumnezeu. Biserica lui Hristos cel înviat este Noul Ierusalim, în care Dumnezeu se odihnește până la sfârșitul veacurilor: „Luminează-te, luminează-te Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit“.
Așa că Taborul, Ierihonul, Betleemul, Ierusalimul sau Nazaretul, sunt peste tot acolo unde cu inimă curată, oamenii cântă: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi“.


-----
http://www.doxologia.ro/ articol/20101110/calatoria- catre-cer-incepe-de-pe-pamant



În aceste zile sfinte de început de post, Biserica se află în priveghere adâncă, în ajunare a minții cu rugăciunea stăruitoare și în atentă luare aminte la învățăturile lui Dumnezeu. După Duminica căderii lui Adam din rai, întreaga Biserică trăiește drama înstrăinării de Dumnezeu și calea cea anevoiasă a întoarcerii la Părintele iubitor de oameni. Sunt zile de ajunare, adică de post negru sau aspru, fiecare după putință, în care oamenii învață să vorbească mai puțin între ei și mai mult cu Dumnezeu.
De asemenea, în zilele de luni, marți, miercuri și joi, în toate Bisericile ortodoxe se citește Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, un imn de pocăință adâncă și de lăcrimare a sufletului, prin care omul credincios, dar căzut în păcat retrăiește în sine istoria umanității în chip unic, asumă vocațiile neamului omenesc în sine și le îndreaptă prin pocăință și concentrează în clipa întoarcerii tot dorul și toată dorirea omului de Dumnezeu.
Canonul cel Mare este așadar un ecran liturgic pe care oameni din Vechiul și Noul Testament vin să își arate istoria lor, o istorie a căderii sau a ridicării, a pocăinței sau a păcatului până la moarte și osândă veșnică. E o lecție a istoriei pe care Scriptura ne-o pune înainte, arătându-ne slăbiciunea omenească pentru materie, dar și puterea omului de-a se ridica, de-a deveni sfânt prin pocăință, de-a se uni cu Dumnezeu prin rugăciune și prin mărturisirea păcatelor.
Canonul este așadar un maraton al veșniciei și o recapitulare a moștenirii noastre din veac, în care omul este purtat pe aripi de înger către Tronul slavei lui Dumnezeu pentru a-și mărturisi păcatele în fața Mântuitorului. El nu este o simplă evocare de personalități biblice, ci o intrare a sufletului omenesc în realitatea căderii și a ridicării. Așadar, toate stihirile Canonului se referă la mine, la tine și la fiecare dintre noi.
Apoi, prin cererea stăruitoare “Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă“, omul devine întreg plângere a firii pentru căderea noastră și a strămoșilor noștri. Este durerea din fața porților închise ale Raiului, suferința fiului plecat în pribegie a ființei, pe tărâmuri născătoare de moarte. În demersul pocăinței, omul postitor și rugător înțelege adevăratele valori ale umanității, care nu constau în avere, materie stricăcioasă prețuită de comun acord (bani), slavă pământească (carieră), părere de sine. Acestea sunt valorile trecătoare ale umanității înstrăinate de Dumnezeu. Însă în plângerea firii la porțile raiului, omul înțelege că adevăratele valori nemuritoare ale vieții sunt locuirea cu Dumnezeu, iubirea cea infinită a Stăpânului, preumblarea cu Hristos prin răcoarea serii, hrănirea din pomii raiului care sunt – după Sfântul Maxim Mărturisitorul – ideile lui Dumnezeu, podoabele cele strălucitoare ale jertfei lui Hristos pentru umanitate.
În acel moment, omul, dezbrăcat de iluziile pământului, nu se mai rușinează de sărăcie, de durere sau de plângere, și înțelege taina acestei lumi înscrisă în istorie: iubirea răstignită și înviată a lui Hristos pentru lume.
Astfel, unul dintre troparele Canonului celui Mare spune: “Cel ce era mai înainte pe tron, (Iov n.n.) acum se vede gol în gunoi, cu răni; cel cu mulți fii și mărit, de năprasnă fără de fii și de casă lipsit; că socotea gunoiul palat și rănile mărgăritar“.
În aceste cuvinte, vedem împreună cu Iov, cu ochii limpeziți de lacrimile pocăinței, adevărul acestei lumi, în care toată slava este trecătoare, sfârșind în moarte, dar în care smerenia, pocăința și umilința sunt căile către tronul iubirii lui Dumnezeu.

Autor:  Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati 
 
http://www.doxologia.ro/ articol/20110308/gunoiul- palat-ranile-margaritar


De multe ori îi vedem pe cei fără pricepere că privesc postul ca pe o corvoadă. Postul nu este o obligație. Postul este o libertate de care profită creștinii. Pentru că au fost vremuri când tirani neghiobi au vrut să strice postul creștinilor. Creștinii au ieșit biruitori în vremea aceea prin minunea făcută de sfântul Teodor Tiron.
Și totuși, dacă nu este obligație, de ce nu te lasă preotul să te împărtășești până nu postești? Doar oamenii care-și folosesc libertatea spre bine și spre a se apropia de Dumnezeu se pot apropia. Voința în folosirea libertății spre bine este esențială pentru a ne putea apropia de Sfintele Taine. Doar cel care conștient de libertatea sa, alege să se apropie de Hristos și să devină una cu El, are voie să se apropie.
Postul este o unealtă suficient de simplă cât să fie la îndemâna oricui. Veți spune că nu oricine poate să nu mănânce zile în șir sau să trăiască doar cu pesmeți și cu apă. Și totuși, oricine poate să urmeze una dintre cele trei căi ale postului: înfrânarea, îndestularea sau săturarea. Nici mai jos, nici mai sus nu se cade să țintim. Sau cum spune apostolul că este cale spre desăvârșire a fămânzi și a se sătura și a le putea pe toate. Nu flămânzirea până la sleire de puteri și nici săturarea peste măsură, până la întunecarea minții. Pentru că una ne împiedică de la a putea cele trupești iar cealaltă de la a putea cele duhovnicești și nu se cade creștinului să necinstească nici una dintre lucrări.
Postul fiind unealtă și nu scop în sine, bine este să luăm aminte la ce folosește și cum se mânuiește această unealtă. Că dacă va vrea cineva să dea găuri cu ciocanul sau să cioplească cu burghiul sau să bată cuie cu dalta, mult se va osteni. Și, dacă este destul de încăpățânat, probabil că va reuși să facă lucrarea și folosind scula care nu este proprie lucrării dar cu multă osteneală și cu multe stricăciuni. De aceea se cade să învățăm meșteșugul fiecăreia dintre unelte și să o folosim pe cea potrivită la momentul potrivit și cu scopul cu care are cea mai mare eficiență. Postul este unealta care ascute mintea și o face foarte sprintenă și ușor despicătoare a înțelesurilor. Dar ceea ce este cel mai important, o face să fie ascultătoare așa fel încât să stea acolo unde o punem. De aceea este atât de important postul, pentru că ne ajută să curățăm rugăciunea de multa alergare a minții în toate părțile. Și nici măcar rugăciunea nu este scop în sine, dar este o unealtă mult mai fină și mai puternică decât postul. Iată așadar că folosim o unealtă simplă ca să ascuțim o altă unealtă mult mai de folos.
Prin urmare, să nu privim postul ca pe o corvoadă. Să nu-l vedem ca pe o osteneală, pentru că nu este. Postul este ceea ce facem de bunăvoie când vrem să ne limpezim mintea ca să putem mai bine să pricepem cele ce sunt de priceput și mai ușor să ne rugăm. Postul este unul dintre primii pași pe care se cade să-i facem când ne hotărâm să ne apucăm de treabă. Așa cum orice om gospodar își drege mai întâi cutea și abia pe urmă se gândește să se apuce de coasă. Pentru ca nu cumva, apucându-se de lucrare, să vadă după două-trei brazde că are coasa boantă și se ostenește în van.

ierodiacon Serafim Pantea