joi, 24 februarie 2011

Arătarea minunată


Arătarea minunată

Profesoara de religie a plecat din clasă. Fiind pauză, clasa a fost inundată de gălăgie. Doar trei elevi, care erau şi vecini de bloc, Ioan, Alexandru şi George, păreau impresionaţi de prima lor oră de religie. Ceilalţi începuseră să se joace…

- Eu o să îi rog pe părinţi să mă ducă duminică la biserică. Dacă biserica e Casa Domnului, înseamnă că e mare lucru, spuse Ioan. Dacă e aşa cum a spus profesoara, şi în biserică vin îngerii şi sfinţii, chiar dacă nu îi vedem, e mare lucru.

- Pe mine mă duc părinţii în fiecare duminică la biserică, aşa că o să ne vedem acolo, spuse Alexandru.

- Cum e, îţi place? – întrebă Ioan, curios.

- Da, îmi place.

- Şi vezi îngerii?

- Nu, nu îi văd, dar ştiu că sunt acolo.

- Dacă îţi place şi ţie, să îmi spui, interveni George. O să mă duc şi eu odată, să văd cum e. Dar nu acum, că nu vreau să pierd ultimul episod din serialul meu preferat de desene animate. Mă duc data viitoare.

- Hai acum, cu noi, zise Ioan. Pe mine m-a făcut tare curios profesoara… Părinţii mei nu merg la biserică, iar eu nu am fost decât o singură dată, cu bunicii. Dar eram mic atunci şi nu îmi prea amintesc cum a fost.

- Nu suntem noi muşchetari? Toţi pentru unul, şi unul pentru toţi! Vino cu noi, George. E mai frumos să mergem împreună.

- Nu ştiu dacă mă lasă părinţii… O să văd, poate ajung, dar nu sunt sigur, răspunse George, nevrând totuşi să piardă desenele animate preferate.

Biserica nu era aproape de blocul lor. Duminica, la începutul slujbei, Ioan şi Alexandru s-au întâlnit în biserică. Înainte de a merge să se împărtăşească, Alexandru i-a spus lui Ioan:

- M-am rugat lui Dumnezeu să vă întâlnesc pe amândoi aici. Mă bucur oricum că ai venit tu.

- Mai e mult din slujbă?

- Nu, să nu pleci, că după ce mă împărtăşesc nu mai durează mult.

După ce s-a împărtăşit, Alexandru l-a văzut şi pe George lângă Ioan.

- Cum s-au terminat desenele, m-am încălţat imediat şi am venit şi eu. Bine că nu s-a terminat totul…

- Da, bine că nu s-a terminat, spuse Ioan.

După slujbă, băieţii s-au dus fiecare la casa lui. După-masa, s-au întâlnit în parcul de lângă blocul lor, pe terenul de fotbal. Până să se strângă şi alţi copii, cei trei prieteni au început să vorbească despre slujba de dimineaţă:

- Ce să zic, a fost puţin cam lungă, dar mi-a plăcut, spuse Ioan.

- Ce ţi-a plăcut cel mai mult? îl întrebă George.

- Mi-a plăcut preotul mai înalt, care semăna la faţă cu sfântul din stânga iconostasului.

- Care preot mai înalt, că a fost un singur preot, zise Alexandru.

- Ai orbit? Cum să fie un singur preot? Au fost doi, spuse Ioan, ridicând vocea.

- Doi au fost în mintea ta, zise George. A fost unul singur, nu-i aşa?

- Unul a fost, normal, că e biserică mică, spuse Alexandru. Doar la bisericile mari sunt doi sau trei…

Ioan era din ce în ce mai supărat. Nu îi plăcea să fie contrazis, când el văzuse bine că sunt doi preoţi – unul mai înalt şi bătrân, iar celălalt, mai scund şi tânăr. Au început să joace fotbal. Ioan stătea într-una din porţi, dar nu era atent la joc. După ce a primit patru goluri, a plecat supărat în fugă spre biserică, fără să le spună celorlalţi nimic.

Prietenii lui s-au gândit că a plecat acasă, de supărare că luase cele patru goluri atât de repede…

Dar Ioan plecase la biserică. Uşa era deschisă şi a intrat înăuntru. S-a dus la altar, a ciocănit la uşa din stânga, acolo unde se dădeau pomelnicele. Părintele cel înalt l-a întrebat:

- Ce e cu tine, băiete?

Ioan se uita cu atenţie la faţa părintelui şi se miră şi mai tare de asemănarea cu sfântul din icoana mare de pe iconostas. Se gândi: „Părintele ăsta e tare ciudat… L-a pus pe pictor să îl picteze în icoană… Ciudată treabă…”

- Spune, Ioane, ce vrei?

- Nu vă supăraţi că vă întreb, dar câţi preoţi are biserica asta, unul sau doi?

- Unul. Dar de ce întrebi?

- Nu contează, iertaţi-mă, spuse Ioan, supărat.

Când să iasă din biserică, auzi vocea femeii care făcea curat în biserică:

- Ce cauţi aici? Te pot ajuta cu ceva?

- Ce să caut? Am venit să vorbesc puţin cu părintele.

- O să vină imediat, că are un botez. Stai puţin, o să ajungă în câteva minute.

Dar Ioan ieşi din biserică. Pe scări se întâlni cu preotul scund, pe care îl văzuse şi dimineaţă.

- Părinte, nu vă supăraţi, părintele cu care am vorbit acum, care e în altar, e tot de la biserica noastră? A fost şi dimineaţă aici?

- Ce părinte? Dimineaţă nu a mai fost nimeni, am slujit singur. Ia să vedem.

Părintele se apropie cu paşi repezi spre altar, vrând să vadă cine intrase acolo fără permisiunea lui.

Dar în altar nu era nimeni.

- Îţi arde de glume, copile? Nu e frumos să râzi de preoţi… Stai aproape? Nu te-am mai văzut pe la biserica noastră.

- Nu, nu m-aţi mai văzut…

- Cum te cheamă?

- Mă cheamă Ioan. Şi cred că o să mă mai vedeţi, spuse copilul, ieşind pe uşă afară.

Ajuns acasă, i-a rugat pe părinţii lui să o sune pe învăţătoare, pentru a-i cere telefonul profesoarei de religie. Învăţătoarea, amabilă, le-a dat numărul acesteia.

- Doamna profesoară, spuse Ioan cu o voce tremurândă, e aşa cum spuneţi dumneavoastră… În biserică sunt şi sfinţi şi îngeri. Eu, eu am văzut un sfânt. Un sfânt care mi-a spus pe nume… Dar colegii mei nu mă cred. Dar nu-i nimic, eu ştiu bine ce am văzut… Da, o să mai merg la biserică…