miercuri, 20 octombrie 2010

Vorbirea şi tăcerea

Vorba dulce farmecă chiar mai mult decât frumuseţea: aceasta din urmă împodobeşte trupul, iar cea dintâi e stăpâna sufletului!

Fiecare om are firea lui! Unul vorbeşte mai mult, altul mai puţin; unul este mai deschis la fire, altul mai închis.

Un frate de mănăstire se iniţia în rânduielile călugăreşti. Mergea la biserică, învăţa cântările la strană, se lăsa condus la ascultarea călugărească în gospodărie şi asculta sfaturile date de părintele duhovnic.

Pe lângă acestea, mai avea însuşire bună: în tot ce lucra sau vorbea, avea frică de păcat.

Cu acest gând s-a dus la părintele stareţ şi l-a întrebat:

-Prea cuvioase, eu vorbesc cam mult! E păcat?

-Când vorbeşti ai inimă bună? Vorbeşti din dragoste?

-Da, prea cuvioase! Vorbesc de bine…

-Dar, cu cârtirea cum stai? Vorbeşti pe cineva de rău?

-Mă feresc de aşa ceva! Părintele duhovnic mi-a spus că, dacă văd răul altuia şi îl judec, Dumnezeu îmi dă şi mie neputinţa aceluia şi pot face şi eu păcatul lui. Mă feresc…

-Bine faci! Dacă spui că vorbeşti mult, înseamnă că ai o fire deschisă către lumea înconjurătoare.

În vorbă trebuie să ai o justificare de nevoie: întâi trebuie să răspunzi când eşti întrebat ceva. În al doilea rând să te interesezi de ceea ce îţi este absolut necesar că ştii în legătură cu preocuparea de ascultare sau să afli ceva ce crezi că îţi este de folos sufletesc. Între aceste ocazii, dacă mai spui ceva din dragoste către părinţii şi fraţii [mănăstirii], n-ai păcat, pentru că: “Dragostea este binevoitoare!” (1Corinteni 13,14)

-Şi, ce mai puteţi să îmi spuneţi?

-În legătură cu întrebarea frăţiei tale, mai am ceva de adăugat: nu-i păcat să vorbeşti de bine! E păcat să taci şi să-i urăşti pe cei din jur! Cine tace cu ură, cu vrăjmăşie, acela păcătuieşte!

Fratele de la mănăstire a primit un sfat bun. A plecat să vorbească la nevoi din dragoste şi să se ferească de tăcerea în care cineva urăşte cu răutate sufletească!

“Limba este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu.” (Iacov 3.8-9)