HARISMELE FEMEII

HARISMELE FEMEII

SURSA-``TAINA IUBIRII ``-P.EVDOKIMOV

Femeia are felul ei specific de a fi, modul ei propriu de existenţă,darul de a-şi urzi întreaga fiinţă din legătura ei cu totul aparte atât cu Dumnezeu cât şi cu ceilalţi şi cu sine însăşi.
De-a lungul întregii istorii, mediul social este cel care a format sau a deformat tipurile femininului. Cu toate acestea, femeia îşi salvează mereu, în adâncul adâncului ei, taina fiinţei şi a harismelor sale pe care Sfântul Pavel le desemnează prin simbolul „vălului”. Aceasta este taina care trebuie „dezvăluită”, descifrată pentru a înţelege destinul „conjugal” al femeii, în strânsă legătură cu cel al bărbatului. Chiar relatarea biblică a creării Evei (care este mai mult o naştere, căci Eva se desprinde, iese din Adam) se ridică la nivelul de arhetip originar al consubstanţialităţii principiilor complementare. Masculinul şi femininul formează monada umană arhetipală: Adam-Eva. Căderea protopărinţilor este cea care a împărţit-o în masculinităţi rele şi feminităţi rele: cupluri făcute din două individualităţi polarizate, obiectivate, separate, situate exterior una faţă de cealaltă, puse totuşi una lângă cealaltă. De atunci există toată această distanţă dintre cei doi poli ai existenţei umane care sunt sau contrarii ce se crispează într-o disonanţă şi o luptă fără ieşire, sau diversităţi ce se acceptă sau complementarii care se iubesc, coincidenţă a opuşilor.
A doua soluţie presupune harul care recapitulează în Hristos celula iniţială şi se plasează în inima căsătoriei, „Taină a iubirii”, după minunatul cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur. Comuniunea conjugală este înălţată la rangul de imagine profetică a Împărăţiei lui Dumnezeu: unitatea universală refăcută, comuniunea Masculinului şi Femininului devenite una în Dumnezeu.

MAMA

Şi a pus bărbatul femeii numele Hawa, adică „ Viaţă”, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii.
Termenul biblic Esser-Kenegdo (Fac. 2,18) vrea să spună „un ajutor care să fie în faţa lui” (bărbatului). Mai interiorizată, femeia se simte bine în limitele fiinţei ei şi şi-o manifestă pentru a face din ea o simfonie luminoasă şi transparentă. Ea umple lumea cu fiinţa ei, cu prezenţa ei strălucitoare. Bărbatul, dimpotrivă, mai exterior sieşi, îşi debordează fiinţa, harisma lui de expansiune făcându-l să privească dincolo de sine însuşi. El umple lumea cu energiile sale creatoare impunându-se ca stăpân şi domn. Primeşte lângă el femeia, ajutorul lui. Ea îi este deopotrivă logodnică, soţie şi mamă. „Slava bărbatului”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (I Cor. 11,7), în curăţia ei luminoasă, ea este ca o oglindă care reflectă faţa bărbatului, revelându-i-o şi, prin aceasta, corectându-i-o. În felul acesta, ea îl ajută pe bărbat să se înţeleagă şi să-şi realizeze sensul propriei lui fiinţe, ea îl împlineşte descifrându-i destinul, căci prin femeie devine bărbatul mai lesne ceea ce este.