Iisus şi femeia samarineancă (manuscris miniat bizantin)“Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Şi acelaşi Apostol ne încredinţează mai departe: “... Dumnezeu este iubire şi cel ce rămîne în iubire rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne întru el “ (4, 16). Făcut “după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, omul este şi el fiinţă iubitoare, chemată la plinătatea iubirii. De aceea, îndemnul fundamental pe care ni l-a dat Hristos este îndemnul la iubire. Asupra acestui lucru nu poate fi îndoială: “... iar (dacă) dragoste nu am, nimic nu sînt”, zice Pavel (I Corinteni 13, 2); şi conchide: “Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni 13, 13; subl. n.). Creştinismul reprezintă, înainte de orice altceva, religia iubirii (agápe)*.
Toate aceste lucruri le ştim şi le repetăm, dar facem adeseori o confuzie gravă, care poate vicia tot sensul iubirii creştine; această confuzie este mai răspîndită decît s-ar crede şi apare chiar pe la case foarte mari.
Îmi îngădui să pornesc de la un astfel de caz ilustru. În al său Curs de Metafizică (urmez ediţia Humanitas din 1991), Nae Ionescu vorbeşte, în cap. XIII, despre iubire ca “instrument mistic de cunoaştere”. Aici stabileşte, în mare, următoarele: că “trăirea” este metoda de cercetare a misticii şi că iubirea este cel mai însemnat mijloc mistic de cunoaştere; că, prin urmare, “funcţia fundamentală a iubirii este totuşi cunoaşterea şi nu acţiunea”; că, în fine, “monopolaritatea” iubirii poate duce la nihilism şi de aceea trebuie să acceptăm “bipolaritatea procesului de iubire”. Urmează apoi acel surprinzător capitol XIV, în care se continuă discuţia despre iubire, dar cu această gravă afirmaţie: “Impresia mea este că fenomenul care a contribuit mai mult la falsificarea conceptului de iubire este creştinismul” (p. 123)! Nae Ionescu reia această idee în multe alte locuri; ea a trecut şi la unii dintre discipolii săi (o regăsim cu surprindere, bunăoară, la Mircea Vulcănescu, altminteri un gînditor creştin de mai mare rigoare teologică decît maestrul său).
Pe ce se întemeiază Profesorul? Pe consideraţia personală că “în creştinism iubirea nu înseamnă cunoaştere, ci acţiune”, ceea ce nu poate duce, pe cale logică, decît la “o falsă interpretare a iubirii”. Ba mai mult: “Toată dezorganizarea (?!) care s-a produs în metafizica creştină şi în valorificarea creştină a existenţei provine tocmai din falsificarea acestui concept al iubirii” (p. 124). Nu vreau să reiau aici toată demonstraţia lui Nae Ionescu şi nu contest strigenţa ei logică. E de ajuns să arăt că premisa de la care porneşte este evident falsă. Teologic vorbind, Profesorul se aşază de data aceasta, din capul locului, alăturea de problemă.
Premisa greşită de la care pleacă Nae Ionescu este aceea că în creştinism măsura iubirii de celălalt ar fi dată de iubirea de sine. Sigur, toată lumea cunoaşte prescripţia biblică: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău [...] Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39; subl. n.). E destul de curios că Nae Ionescu, deşi avertizează că aceasta “nu este propriu-zis o afirmaţie creştină, ci doar una din afirmaţiile fundamentale ale Vechiului Testament”, îşi sprijină totuşi pe ea întreaga demonstraţie, amendînd tocmai creştinismul! Ne aflăm aici în chiar inima acelei confuzii despre care vorbeam (şi care uneori se face simţită şi-n mediile strict teologice).
Se scapă din vedere că Hristos adaugă limpede (Matei 22, 40): “În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii” (subl. n). Va să zică Hristos nu face decît să rezume astfel, la cererea tînărului bogat, esenţa “Legii Vechi”, a iudaismului adică. Legea Veche nu e rea, dar e imperfectă; tocmai de aceea, Mîntuitorul n-a venit s-o desfiinţeze, ci s-o împlinească (Matei 5, 17). Şi în Legea Nouă iubirea va rămîne porunca de căpetenie, dar măsura ei va fi cu totul alta: “Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi!” (Ioan 13, 34; subl. n.). Aşadar, măsura iubirii în creştinism nu mai este iubirea de sine, cum credea Nae Ionescu (şi toţi cei tributari aceleiaşi confuzii), ci însăşi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Hristos înlocuia astfel o măsură omenească a iubirii cu una dumnezeiască.
Prin urmare, întrebarea retorică a lui Nae Ionescu (“Dar dacă eu nu mă iubesc pe mine însumi?”) devine inutilă într-o perspectivă riguros creştină. Abilul gînditor poate avea perfectă dreptate în raţio-namentele sale, numai că el critică creştinismul vorbind despre... iudaism!
Desigur, Nae Ionescu rămîne Nae Ionescu, dincolo de această extrapolare regretabilă, sau de altele de acelaşi gen; el îşi poate permite să interpreteze liber sau să exagereze uneori, din punctul lui filosofic de vedere**. Noi nu ne putem permite însă, mai ales cînd ne punem ferm pe terenul creştinismului, să-i luăm de bune toate speculaţiile, oricît de mult l-am admira altminteri (era să zic: oricît de “năişti” am fi)***.
Creştinismul nu se întemeiază pe iubirea de sine, ci pe jertfa de sine. Dumnezeu, Care este Iubire, S-a jertfit pentru oameni, în Iisus Hristos. Omul este chemat şi el să se dezbrace de sine întru iubire, spre a spori cît mai mult în “asemănarea” cu Creatorul său. “Căci Dumnezeu S-a făcut om pentru ca şi omul să se facă Dumnezeu; nu Dumnezeu după fire, dar Dumnezeu după har” (Sf. Atanasie cel Mare et alii). Iubirea, în înţelesul ei evanghelic, este temeiul entheozei (în-dumnezeirii), la antipodul tuturor egoismelor şi “raţionamentelor” noastre.
Toate aceste lucruri le ştim şi le repetăm, dar facem adeseori o confuzie gravă, care poate vicia tot sensul iubirii creştine; această confuzie este mai răspîndită decît s-ar crede şi apare chiar pe la case foarte mari.
Îmi îngădui să pornesc de la un astfel de caz ilustru. În al său Curs de Metafizică (urmez ediţia Humanitas din 1991), Nae Ionescu vorbeşte, în cap. XIII, despre iubire ca “instrument mistic de cunoaştere”. Aici stabileşte, în mare, următoarele: că “trăirea” este metoda de cercetare a misticii şi că iubirea este cel mai însemnat mijloc mistic de cunoaştere; că, prin urmare, “funcţia fundamentală a iubirii este totuşi cunoaşterea şi nu acţiunea”; că, în fine, “monopolaritatea” iubirii poate duce la nihilism şi de aceea trebuie să acceptăm “bipolaritatea procesului de iubire”. Urmează apoi acel surprinzător capitol XIV, în care se continuă discuţia despre iubire, dar cu această gravă afirmaţie: “Impresia mea este că fenomenul care a contribuit mai mult la falsificarea conceptului de iubire este creştinismul” (p. 123)! Nae Ionescu reia această idee în multe alte locuri; ea a trecut şi la unii dintre discipolii săi (o regăsim cu surprindere, bunăoară, la Mircea Vulcănescu, altminteri un gînditor creştin de mai mare rigoare teologică decît maestrul său).
Pe ce se întemeiază Profesorul? Pe consideraţia personală că “în creştinism iubirea nu înseamnă cunoaştere, ci acţiune”, ceea ce nu poate duce, pe cale logică, decît la “o falsă interpretare a iubirii”. Ba mai mult: “Toată dezorganizarea (?!) care s-a produs în metafizica creştină şi în valorificarea creştină a existenţei provine tocmai din falsificarea acestui concept al iubirii” (p. 124). Nu vreau să reiau aici toată demonstraţia lui Nae Ionescu şi nu contest strigenţa ei logică. E de ajuns să arăt că premisa de la care porneşte este evident falsă. Teologic vorbind, Profesorul se aşază de data aceasta, din capul locului, alăturea de problemă.
Premisa greşită de la care pleacă Nae Ionescu este aceea că în creştinism măsura iubirii de celălalt ar fi dată de iubirea de sine. Sigur, toată lumea cunoaşte prescripţia biblică: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău [...] Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39; subl. n.). E destul de curios că Nae Ionescu, deşi avertizează că aceasta “nu este propriu-zis o afirmaţie creştină, ci doar una din afirmaţiile fundamentale ale Vechiului Testament”, îşi sprijină totuşi pe ea întreaga demonstraţie, amendînd tocmai creştinismul! Ne aflăm aici în chiar inima acelei confuzii despre care vorbeam (şi care uneori se face simţită şi-n mediile strict teologice).
Se scapă din vedere că Hristos adaugă limpede (Matei 22, 40): “În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii” (subl. n). Va să zică Hristos nu face decît să rezume astfel, la cererea tînărului bogat, esenţa “Legii Vechi”, a iudaismului adică. Legea Veche nu e rea, dar e imperfectă; tocmai de aceea, Mîntuitorul n-a venit s-o desfiinţeze, ci s-o împlinească (Matei 5, 17). Şi în Legea Nouă iubirea va rămîne porunca de căpetenie, dar măsura ei va fi cu totul alta: “Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi!” (Ioan 13, 34; subl. n.). Aşadar, măsura iubirii în creştinism nu mai este iubirea de sine, cum credea Nae Ionescu (şi toţi cei tributari aceleiaşi confuzii), ci însăşi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Hristos înlocuia astfel o măsură omenească a iubirii cu una dumnezeiască.
Prin urmare, întrebarea retorică a lui Nae Ionescu (“Dar dacă eu nu mă iubesc pe mine însumi?”) devine inutilă într-o perspectivă riguros creştină. Abilul gînditor poate avea perfectă dreptate în raţio-namentele sale, numai că el critică creştinismul vorbind despre... iudaism!
Desigur, Nae Ionescu rămîne Nae Ionescu, dincolo de această extrapolare regretabilă, sau de altele de acelaşi gen; el îşi poate permite să interpreteze liber sau să exagereze uneori, din punctul lui filosofic de vedere**. Noi nu ne putem permite însă, mai ales cînd ne punem ferm pe terenul creştinismului, să-i luăm de bune toate speculaţiile, oricît de mult l-am admira altminteri (era să zic: oricît de “năişti” am fi)***.
Creştinismul nu se întemeiază pe iubirea de sine, ci pe jertfa de sine. Dumnezeu, Care este Iubire, S-a jertfit pentru oameni, în Iisus Hristos. Omul este chemat şi el să se dezbrace de sine întru iubire, spre a spori cît mai mult în “asemănarea” cu Creatorul său. “Căci Dumnezeu S-a făcut om pentru ca şi omul să se facă Dumnezeu; nu Dumnezeu după fire, dar Dumnezeu după har” (Sf. Atanasie cel Mare et alii). Iubirea, în înţelesul ei evanghelic, este temeiul entheozei (în-dumnezeirii), la antipodul tuturor egoismelor şi “raţionamentelor” noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu