joi, 14 ianuarie 2010

De la lume adunate si tot la lume date!!!!!

Cele 8 gânduri ale răutăţii. 5. Despre duhul întristării

6856110-lgA cincea luptă o avem împotriva întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată avea nici o vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Cînd duhul acesta viclean tabără asupra sufletului şi-l întunecă în întregime, nu-i mai în­găduie să-şi facă rugăciunile cu osîndire, nici să stăruie cu folos pe lîngă sfintele citiri şi nu rabdă pe om să fie blînd şi smerit faţă de fraţi. Îi pricinuieşte scîrbă faţă de toate lucrurile şi faţă de însăşi făgăduinţa vieţii. Scurt vorbind, întristarea turbură toate sfaturile mîntuitoare ale sufletului şi uscă toată puterea şi stăruinţa lui, făcîndu-1 ca pe un ieşit din minte şi legîndu-l de gîndul deznădejdii.

De aceea, dacă avem de gînd să luptăm lupta duhovnicească şi să biruim cu Dumnezeu duhurile rău­tăţii, să păzim cu toată străjuirea inima noastră dinspre duhul întristării (Prov. IV, 23). Căci precum molia roade haina şi cariul lemnul, aşa întristarea mănîncă sufletul omului. Ea îl face să ocolească toată întîlnirea bună şi nu-l lasă să primească cuvînt de sfat nici de la prietenii cei adevăraţi, precum nu-i îngăduie să le dea răspuns bun şi paşnic. Ci învăluind tot sufletul, îl um­ple de amărăciune şi de nepăsare. In sfîrşit, îi pune în minte gîndul să fugă de oameni, ca de unii ce i s-ar fi făcut pricină de turburare şi nu-l lasă să-şi dea seama că nu din afară vine boala, ci ea mocneşte înăuntru, făcîndu-se arătată cînd vine vreo ispită care o dă la iveală.

Căci niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu Cel ce sin­gur ştie rănile sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobîndeşte nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecînd şi exercitîndu-ne cu cei virtuoşi. Cînd, aşadar, pentru oarecare pricini, zise „îndrep­tăţite”, ne despărţim de fraţi, n-am tăiat pricinile întristării, ci numai le-am schimbat, fiindcă boala ce mocneşte înăuntru se poate aprinde şi printr-alte lucruri.

De aceea, tot războiul să ne fie împotriva patimilor celor dinăuntru. Căci de le vom scoa­te pe acestea din inimă cu darul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar şi cu fiarele sălbatice vom petrece cu uşurinţă, cum zice şi fericitul Iov: „Fiarele sălbatice vor fi cu tine în pace” (V, 23). Deci mai întîi trebuie să luptăm împotri­va duhului întristării, care împinge sufletul la deznădejde, ca să-l alungăm din inima noastră. Căci acesta n-a lăsat pe Cain să se pocăiască după ce şi-a ucis fratele, nici pe Iuda după ce a vîndut pe Domnul.

Să ne deprindem numai în acea întristare care se cuprinde în pocăinţa pentru păcate şi e împreunată cu nădejdea cea bună. Despre aceasta zice şi Apostolul: „întristarea cea după Dumnezeu lucrează pocăinţă spre mîntuire, fără părere de rău” (2 Cor. VII, 10). Căci întristarea cea după Dum­nezeu, hrănind sufletul cu nădejdea pocăinţei, e împreunată cu bucurie. De aceea ea face pe om osîrduitor şi ascultător spre toată lucrarea cea bună, prietenos, smerit, blînd, gata să sufere răul şi să rabde toată buna osteneală şi zdrobirea, ca una ce e cu adevărat după Dumnezeu. Ea face să se arate în om roadele Sfîntului Duh, care sînt bucuria, dragostea, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa şi înfrînarea.

De la întristarea cea potrivnică însă cunoaştem roadele duhului celui rău, adică trân­dăvia, lipsa de răbdare, mînia, ura, împotrivirea în cuvînt, lenea la rugăciune. De această întristare sîntem datori să fugim, ca şi de curvie, de iubirea de argint, de mînie şi de toate celelalte patimi. Ea se tămăduieşte prin rugăciune, prin nădejdea în Dum­nezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeieşti şi prin pe­trecerea cu oamenii cuvioşi.