vineri, 1 ianuarie 2010

Binefacerile lui Dumnezeu lasă urme adânci în inimă

- Părinte, ce vrea Dumnezeu de la noi?


- Dumnezeu vrea de la noi bunăvoinţa noastră, in­tenţia noastră cea bună, pe care s-o manifestăm fie şi prin putina noastră nevointă făcută cu mărime de suflet, şi simţământul păcătoşeniei noastre. Pe toate celelalte ni le dă El. In viata duhovnicească nu este tre­buinţă de braţe solide. Să ne nevoim cu smerenie, să cerem mila lui Dumnezeu şi să-I fim recunoscători pen­tru toate. Cel care se predă pe sine în mâinile lui Dumnezeu fără nici un plan al său, trece în planul lui Dumnezeu. Cu cât omul este mai alipit de sinea sa, cu atât rămâne în urmă, nu înaintează duhovniceşte pen­tru că împiedică mila lui Dumnezeu. Ca să sporească, este trebuinţă de multă încredere în Dumnezeu.

Dumnezeu în fiecare clipă mângâie inimile tuturor oa­menilor cu dragostea Sa, dar noi nu înţelegem aceasta deoarece inimile noastre au prins piatră. Dar de îndată ce se va curăti, inima omului se va înduioşa, se va topi şi va înnebuni, pentru că va vedea binefacerile lui Dumnezeu, Care pe toţi îi iubeşte la fel. Pentru cei care se chinuiesc, îl doare, pentru cei care trăiesc viată duhovnicească Se bucură. Dacă numai cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu poate „să arunce în aer" un suflet mărinimos care se gândeşte la ele, cu cât mai mult dacă se gândeşte la păcatele lui şi la multa milostivire a lui Dumnezeu! Atunci când omului i se curătesc ochii sufletului, vede purtarea de grijă a lui Dumnezeu, o simte şi o trăieşte cu inima sa cea descojită şi sensibilă şi se topeşte de recunoştinţă, înnebuneşte în sensul cel bun. Pentru că darurile lui Dumnezeu, atunci când omul le simte, prici­nuiesc dâre adânci în inima lui, o brăzdează. Iar apoi, când mâna lui Dumnezeu îi mângâie inima sa marinimoasă şi-i atinge crăpăturile, omul explodează lăuntric şi i se măreşte recunoştinţa sa faţă de El. Cei care se nevoiesc, îşi simt păcătoşenia lor şi binefacerile lui Dumnezeu şi se încredinţează pe ei înşişi marii Sale milostiviri. Işi înalţă sufletele lor în Rai cu mai multă siguranţă şi cu mai puţină osteneală trupească.